Chemare de Lavinia Amalia

Ca un copil ti-am incredintat viata

Cand m-ai atins cu sufletu-ti de dor

Ti-am imbracat pana si ignoranta

Ca sa fiu apa din al tau izvor

Suspin si-adorm cu gandul catre tine

Fara himere si desertaciuni

Vreau nestriviti ingerii albi din mine 

Vino descult de cuie si minciuni

Sunt prinsa in  ai noptii colti de foc

Pamantu-mi toarna zgura si blesteme

Deschide palma,fa-mi in tine loc

Eu voi picta-n privirea ta poeme

Doar demonii mai bantuie ruine

Azi  idealul e-nvelit de nori

Plang peste ploaia care nu mai vine

Sa spele umbrele,s-aseze flori

Acum nu vad nici ora,nici cararea

Luminii-n care sa ne putem FI

Eu doar te chem scriindu-mi asteptarea

Zideste-ne altar de vesnicii.

                                                                                    

Sprijinit într-o palmă de Renate Müller

Mă-nchid în mine
privesc la tine 
răsfirat prin toată camera 

într-un colţ cu capul
sprijinit într-o palmă
te ţii de ţigară

gata să dai foc
gândurilor în vârtejul
unei mori nebune

fumul îţi stoarce lacrimi
lăsându-le să cadă
în umbrele viselor tale

începi să numeri gratiile
aruncate pe pereţi
de lumina rece a lunii

Linia vieţii de Elena Valeria Ciura

Deschisa palmă
Uneori se crede frunză
Îşi numără nervurile
Le compară cu linia vieţii
Linia inimii i se pare prea scurtă
A norocului nesfârşită
Absurdul cumpeneşte lucrurile
Fii pregătit să nu crezi tot ce-ascunde frunza
Au mai păţit-o doi, demult, demult
Pedeapsă că au vrut să ştie
mai mult decât li s-a spus
dar li s-a interzis mai mult
aşa că, frunza căzută pe alee ori cărare
nu este-o mână oareşcare, nici mâna o frunză
de dus la buză, de cântat din ea
ce-ţi prezice linia...
ia cartea şi învaţă să iubeşti
şi mai apoi cititul,în stele ori mărgele,
în glob de sticlă, culegând o fragă
vei înţelege de ce armonia, echilibrul,irenia
nu sunt înscrise pe o frunză-aşa, în grabă...

zorii, repetabila-mplinire de Ovidiu Oana-pârâu

nou început despică-n zare

al nopţii pântec de-ntuneric

placenta norilor dispare-n

crepusculul pictat feeric

duioase gânguriri adie

spre-al vieţii sân unde se-anină

roua sorbind diamantie

prunci-raze devenind lumină

de saţ şi liniştea-i tăcută

în repetabila-mplinire

iar soarele duios sărută

dumnezeiasca devenire

S-a rugat sufletul... de Codleanu Mihaela

S-a rugat sufletul-mi rătăcit
Să-l primeşti într-un colţ din viaţa ta.
Ce viscol, ce urgie, câte dorinţe-nvinse!
N-a mai putut, sărmanul, n-a putut suporta.
Şi umblă, rătăcind, pe cărările ninse.

S-a rugat sufletul-mi rătăcit
Să-l primeşti într-un colţ din viaţa ta.
Să-l aperi de viscol, să-l aperi de urgie.
Nu l-ai primit...şi cui să se mai dea?
Aleargă încă. Unde? Cine ştie....

Jazz de Elena Valeria Ciura

Am aţipit pe-un sunet cunoscut
Un contrabas intra peste violă
Un neuron înţepenise pe un sol
Melancolie, fir de melodie...

Înfrigurat, furat de armonie
Tristului gând i-am dat vacanţă
Deschis-am geamul către răsărit
Pe câmpul verde, ameţit,

O umbră dezmierdată se-nvârtea-
Eu am strigat un nume,s-o opresc.
În ritm de cea-cea-cea se strecura-
Poate-aştepta să-i spun că o doresc...

Mă-nconjura vârtejul melodiei
În ascuţite note rătăceam
Şi mă lăsam sedus de vraja serii.
În centrul lumii numai noi eram!

Romanţă de Elena Valeria Ciura

Şi ninge şi ninge, amurgul e mov,
Ca visul din care se ţese-o poveste-
E alb orizontul, stingher sună-un corn-
Îmi iau singur calul şi-alerg înspre creste.
.....................................................................
Mă plimbă gândul spre zări, ţări mai rare
Fiori, în zori mişcă a cerului roată,
Păşim mănă-n mână ca-n albele straie
De miri şi mirese, conduşi doar de soartă...

Mai plânge safirul din rochia scumpă
E caldă mătasea, păstrată de stele
Aşteaptă mireasa ca-n visul din iarnă
Să-ntoarcă destinul, să-şi pună zorele.

În seara cernită, când nins-a agonic
Durerile ascunse, rătăcite-ntr- o clipă
Şi-au spus cuvinte grele şi-au zâmbit sardonic
Apoi s-au dus oriunde, pe-a timpului aripă.

Când bunul lor gând se va întoarce-acasă
Şi vor învinge clipa cea rece şi rea
Spre cer va zbura iarăşi pasărea măiastră
Şi stelele în flori se vor întruchipa

NON NOBIS, DOMINE! de Patricia Serbanescu

Non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

Asa spuneau cei care-si salvau onorarea, dispărând…
Închid ochii străbătând într-o clipită pământul şi marea, căutând dorurile risipite de alizee... Ajung pe pământul făgăduinţei u...nde miresmele anotimpurilor înlocuiesc pentru o clipă dorinţele pierdute...
Toate sunt trecătoare, ţintind doar clipa prezentă, ce-ncântă ochii şi sufletul într-un timp... déjà trecut.
Acest timp zădărniceşte lucrările, dându-ne impresia că ceva rar se va ivi pe cerul fiecăruia… himere!
Ne afundăm gândurile în dorinţe trecătoare… care dacă n-ar fi pe cerul nostru, nu am avea pentru ce trăi.
Un rost repetat, evaluat incorect, într-un timp expirat în fiecare clipă…
Dar cand iubim, aceasta iubire nemasurată se revarsă în noi, luminându-ne fiecare celula a fiinţei, inundându-ne universul launtric cu acele mesaje tainice provenite de la Creator... atunci, nu ne mai simţim singuri...
Să te pierzi zâmbind... este o sfidare adresată timpului.
Să păstrezi plăcerea adolescentină de a trăi în condiţii spectaculoase, sfidând pieirea, este un dar transcendent.
Între individul impozant care se complace în trecerea anodină prin vremuri şi inadaptabilul optimist, l-aş alege pe ultimul.
Să iubeşti... un Adagio de Aranjuez...

22.01.2013

PRINTRE FLUTURI… de Patricia Serbanescu

Umblă gânduri printre fluturi
Trezindu-mi încet… fiorul
Parc’aş fi… la începuturi
Când născută, îmi luam zborul…
...
Fluturii s-au strâns în roiuri
Şi horă pe mine fac,
Mă trimite printre goluri
Să găsesc al lumii leac.

Totul pare ca un cantec
Zborul lor, mă-nviorează
Mi-au pătruns, până în pântec
Aripi fine ce vibrează…

Strâng cu braţele divine
Ce se zbat parcă în plete,
Turnând prafuri cristaline
Parcă am în păr, confeti…

Şi noi suntem ca şi fluturi
Trecători prin astă eră,
Am venit… din începuturi
Pentru viaţa… efemeră…

29.01.2013

Naştere în cuvânt de Costel Suditu

Locul naşterii mele, e cuvântul
Din clipa-n care am gustat pământul.
M-am născut, de dinainte de a vieţui,
Să văd, cum se poate, cuvântul din mine a fi.
Şi zburam cu aripi albastre nevăzute
Şi pluteam peste ape când zbuciumate, când tăcute,
Şi numai atunci, aflându-mi cuvântul,
M-am disperat şi-am coborât în punctul
De unde viaţa, am lăsat să-mi deie
Căldură într-un pântec de femeie.