Ai şters amprentele mele
din sufletul tău!
Cum să te regăsesc?
Te caut în mine, te simt,
este al inimii mele ecou,
ce-mi răspunde când strig.
Balansez pe-un fir de durere
spre tine în gând şi mi-e greu.
De-a ta cumplită tăcere,
mă-mpiedic,
mă-mpiedic mereu!
RM 29.01.2013 RM
miercuri, 30 ianuarie 2013
Unui poet de Renate Müller
În filatura literelor
faci să răsune limba
ca o glasură dulce
aduni pe-un caier
păienjenişul vorbelor
ca zahărul de vată
roteşti fusul
priceput să torci
cuvintele-n mătase
Renate Müller
faci să răsune limba
ca o glasură dulce
aduni pe-un caier
păienjenişul vorbelor
ca zahărul de vată
roteşti fusul
priceput să torci
cuvintele-n mătase
Renate Müller
Aşteptând... de Boris Ioachim
Ce-apăsător îmi pare acest sfârşit de iarnă –
Cu zilele-i ceţoase, cu chiciuri sau noroi…
Pe când monotonia urâtu-n clipe-mi toarnă,
Aştept, ca din văzduhuri, să cadă calde ploi.
Ploi calde, ce-or să spele al câmpului covor,
Stârnind fiori de viaţă în colţul adormit
Al ierbii care zace închisă, sub zăvor,
De crusta-nstăpânită pe lutu-ncremenit.
Suavele miresme, de brazdă aburindă,
Departe sunt, departe – şi parcă nu mai vin…
De plumb e aşteptarea, când firea e flămândă,
De soare şi de verde şi de sublim senin.
O sete, dureroasă, de viaţă-n piept aşteaptă
Să iasă la iveală, când câmpul va-nverzi –
Ca sufletu-mi, din iarnă, păşind treaptă cu treaptă,
Din nou să iasă-afară – gătit pentru-a iubi.
Pentru-a iubi înaltul şi siniliul cer
Şi verdele pădurii şi soarele bălan…
Se află-n primăvară un nesfârşit mister
Ce face să renască speranţa, an de an.
…Ce-apăsător se arată acest sfârşit de iarnă
Cu zile încremenite în grele aşteptări…
Aştept, cu-nfrigurare, văzduhul ca să cearnă
Ploi calde – ce-or să cadă în limpezi înserări.
Cu zilele-i ceţoase, cu chiciuri sau noroi…
Pe când monotonia urâtu-n clipe-mi toarnă,
Aştept, ca din văzduhuri, să cadă calde ploi.
Ploi calde, ce-or să spele al câmpului covor,
Stârnind fiori de viaţă în colţul adormit
Al ierbii care zace închisă, sub zăvor,
De crusta-nstăpânită pe lutu-ncremenit.
Suavele miresme, de brazdă aburindă,
Departe sunt, departe – şi parcă nu mai vin…
De plumb e aşteptarea, când firea e flămândă,
De soare şi de verde şi de sublim senin.
O sete, dureroasă, de viaţă-n piept aşteaptă
Să iasă la iveală, când câmpul va-nverzi –
Ca sufletu-mi, din iarnă, păşind treaptă cu treaptă,
Din nou să iasă-afară – gătit pentru-a iubi.
Pentru-a iubi înaltul şi siniliul cer
Şi verdele pădurii şi soarele bălan…
Se află-n primăvară un nesfârşit mister
Ce face să renască speranţa, an de an.
…Ce-apăsător se arată acest sfârşit de iarnă
Cu zile încremenite în grele aşteptări…
Aştept, cu-nfrigurare, văzduhul ca să cearnă
Ploi calde – ce-or să cadă în limpezi înserări.
dorințe adie ca fluturi de Ovidiu Oana-pârâu
dorințe adie ca fluturi
fierbinți gângureli presărate
în aerul plin de păcate
tăcere strivim sub săruturi
ferestre de lună pătate
sidef presărat pe-așternuturi
de-atâta-mplinire pe trupuri
sudori pe sudori zac uitate
vin zorii cu noi începuturi
cosița de-aramă-ntre perne
se schimbă în roză și cerne
dorințe pătate de fluturi
poete de Renate Müller
tu eşti un templu
părăsit şi-nsingurat
nimeni n-a mai încercat
s-aprindă în el lumina
în beznă şi-n frig
au rămas uitate comorile
în scrini de aur hibernează
valori icoane şi datini
tu îngenunchiat peste
un sipet de nestemate
te joci îngândurat
cu nenumărate cuvinte
depunând pe hârtii
perlele tale însângerate
Renate Müller
părăsit şi-nsingurat
nimeni n-a mai încercat
s-aprindă în el lumina
în beznă şi-n frig
au rămas uitate comorile
în scrini de aur hibernează
valori icoane şi datini
tu îngenunchiat peste
un sipet de nestemate
te joci îngândurat
cu nenumărate cuvinte
depunând pe hârtii
perlele tale însângerate
Renate Müller
Numai Român – din trecut de Costel Suditu
Îmi spunea bunicul din partea tatii
când eram pe la nouă ani,
Despre al patruzeci şi patrulea al lui
când era război în lume,
ce se întâmplase aici, în Buzău la el, întruna
din acele zile.
Fiul său, tatăl meu adică, nu era încântat
dar bunicul îl privi să-i convină şi
atunci am aflat
cum într-o după-amiază venind obosit
cu plăvanii de la arat,
găsi în casă un soldat rus siluind-o grăbit
pe bunica iar ea plângea şi ţipa.
Atunci, cu mare grijă,
luă arma rusului care stătea rezemată de uşa
făcută de el cu rindeaua dintr-un trunchi de brad luat
de la moş Petre, fratele lui mai mare pe un hârdău de vin, şi
cu baionetă cu tot le feri afară într-o parte.
Nici tatăl meu nu ştia, el avea treizeci şi şapte
eu nouă ani, când aflam de la bunicul cum i-a murit tatei
toţi fraţii de după el, nenăscuţi încă fiind, pentru că
atunci, să faci dragoste cu femeia ta însemna să
faci copii, ca o pocăire după acest păcat, zicea .
Aşa a spus, că din ziua aceea nu mai puteau fi numai Români,
deci, nu se va mai naşte nici un copil în casa lui
din rădăcina care este el fiului.
Şi, obosit cum era, a cuprins grumazul rusului cu
mâinile tari ca lemnul şi la sugrumat
şi până nu a mai mişcat nu la slăbit,
Apoi l-a luat şi cu totul l-a aruncat
în buda din spatele curţii peste care grăbit
a mutat cocenii de iarnă pentru plăvani.
Pe bunica a mângâiat-o cu un arcan
stricat, zicându-i că de crescut copii, a scăpat.
Şi s-a bucurat, ea, că se oprise
la al nouălea, când, de seamă am băgat
că tata plângea
şi bunicul, la el nici nu se uita.
Şi eu am plecat la joacă după aceea, devale, cu
toţi copiii satului, unde era iarba mâncată de oi, să jucăm fotbal,
mai într-o parte curgând chemându-ne la el,
râul Buzău care ne-a scăldat şi ne-a ţinut mult timp
undiţele în mâini de copil, iar pe coasta satului era
o pădurice unde mergeam să ascult păsărelele,
primăvara mai ales, singur, şi citeam
numai poezii de Eminescu, altă carte n-aveam,
era premiu de la şcoală pentru o menţiune,
cea mai mare bucurie, cartea aceea.
Tata a mai rămas cu tatăl său care
nici nu se uita la el.
Şi mi-a spus bunicul a doua zi
când mâncam împreună cartofi copţi şi la fel
ceapă coaptă,
să fiu numai Român, să-mi placă.
Şi ce dacă el a omorât un rus, eu,
să rămân, numai Român, îmi spunea.
-„Nu e vinovat copilul şi nici femeia”… ofta
curăţând o felie de mămăligă coaptă pe plita sobei, de sare.
-„Ia, nepoate, sufletul pământului, de mănâncă”!
şi mâncam şi m-am făcut mare
cu mămăligă coaptă şi
cartofi copţi şi ceapă coaptă şi câte-o gură
de vin ca smoala de negru din
cana lui de lut ars înnegrită pe dinlăuntru
ca buzele sale şi dinţii ca floarea de liliac.
Şi când a murit, pe tata l-am văzut
a doua oară plângând în obor, căzut
şi ferit de ochii pruncilor săi, şi l-am întrebat:
- „ de ce plângi, tată”? şi el mi-a răspuns
- „ că sunt, numai Român, tată…”
- „da ce, tată, numai, numai Românii plâng”? l-am întrebat iarăşi,
îngrijorat că bunicului îi promisesem că
o să fiu, numai Român, şi nu plângeam…
- „ Da, mă, mi-a zis, numai, numai Românii” !
şi m-am pus şi eu pe plâns de necaz
că nu eram, numai Român, la moartea bunicului meu,
mort, numai Român.
când eram pe la nouă ani,
Despre al patruzeci şi patrulea al lui
când era război în lume,
ce se întâmplase aici, în Buzău la el, întruna
din acele zile.
Fiul său, tatăl meu adică, nu era încântat
dar bunicul îl privi să-i convină şi
atunci am aflat
cum într-o după-amiază venind obosit
cu plăvanii de la arat,
găsi în casă un soldat rus siluind-o grăbit
pe bunica iar ea plângea şi ţipa.
Atunci, cu mare grijă,
luă arma rusului care stătea rezemată de uşa
făcută de el cu rindeaua dintr-un trunchi de brad luat
de la moş Petre, fratele lui mai mare pe un hârdău de vin, şi
cu baionetă cu tot le feri afară într-o parte.
Nici tatăl meu nu ştia, el avea treizeci şi şapte
eu nouă ani, când aflam de la bunicul cum i-a murit tatei
toţi fraţii de după el, nenăscuţi încă fiind, pentru că
atunci, să faci dragoste cu femeia ta însemna să
faci copii, ca o pocăire după acest păcat, zicea .
Aşa a spus, că din ziua aceea nu mai puteau fi numai Români,
deci, nu se va mai naşte nici un copil în casa lui
din rădăcina care este el fiului.
Şi, obosit cum era, a cuprins grumazul rusului cu
mâinile tari ca lemnul şi la sugrumat
şi până nu a mai mişcat nu la slăbit,
Apoi l-a luat şi cu totul l-a aruncat
în buda din spatele curţii peste care grăbit
a mutat cocenii de iarnă pentru plăvani.
Pe bunica a mângâiat-o cu un arcan
stricat, zicându-i că de crescut copii, a scăpat.
Şi s-a bucurat, ea, că se oprise
la al nouălea, când, de seamă am băgat
că tata plângea
şi bunicul, la el nici nu se uita.
Şi eu am plecat la joacă după aceea, devale, cu
toţi copiii satului, unde era iarba mâncată de oi, să jucăm fotbal,
mai într-o parte curgând chemându-ne la el,
râul Buzău care ne-a scăldat şi ne-a ţinut mult timp
undiţele în mâini de copil, iar pe coasta satului era
o pădurice unde mergeam să ascult păsărelele,
primăvara mai ales, singur, şi citeam
numai poezii de Eminescu, altă carte n-aveam,
era premiu de la şcoală pentru o menţiune,
cea mai mare bucurie, cartea aceea.
Tata a mai rămas cu tatăl său care
nici nu se uita la el.
Şi mi-a spus bunicul a doua zi
când mâncam împreună cartofi copţi şi la fel
ceapă coaptă,
să fiu numai Român, să-mi placă.
Şi ce dacă el a omorât un rus, eu,
să rămân, numai Român, îmi spunea.
-„Nu e vinovat copilul şi nici femeia”… ofta
curăţând o felie de mămăligă coaptă pe plita sobei, de sare.
-„Ia, nepoate, sufletul pământului, de mănâncă”!
şi mâncam şi m-am făcut mare
cu mămăligă coaptă şi
cartofi copţi şi ceapă coaptă şi câte-o gură
de vin ca smoala de negru din
cana lui de lut ars înnegrită pe dinlăuntru
ca buzele sale şi dinţii ca floarea de liliac.
Şi când a murit, pe tata l-am văzut
a doua oară plângând în obor, căzut
şi ferit de ochii pruncilor săi, şi l-am întrebat:
- „ de ce plângi, tată”? şi el mi-a răspuns
- „ că sunt, numai Român, tată…”
- „da ce, tată, numai, numai Românii plâng”? l-am întrebat iarăşi,
îngrijorat că bunicului îi promisesem că
o să fiu, numai Român, şi nu plângeam…
- „ Da, mă, mi-a zis, numai, numai Românii” !
şi m-am pus şi eu pe plâns de necaz
că nu eram, numai Român, la moartea bunicului meu,
mort, numai Român.
Geneză de Elena Valeria Ciura
Îmi iau mărul în mână şi
nu îndrăznesc să
îi descopăr miezul.
Ascunde miracolul facerii.
Eu nu sunt prea pregătit pentru
a intra în detalii,
aştept nemărginirea sau
un brînci de mai sus ca să
pătrund mitul seminţei ori
a seminţiei, efectul cauzei deoarece
nu mă iartă nimeni dacă
îmi depăşesc linia roşie de
muritor banal şi
îmbuibat de ani
îmi voi aduna toate puterile în
chimirul lăsat de tata
nu se ştie, deocamdată când
fiul meu va face pomul să
rodească, aşa că
voi făgădui mărul
primului cerşetor...
nu îndrăznesc să
îi descopăr miezul.
Ascunde miracolul facerii.
Eu nu sunt prea pregătit pentru
a intra în detalii,
aştept nemărginirea sau
un brînci de mai sus ca să
pătrund mitul seminţei ori
a seminţiei, efectul cauzei deoarece
nu mă iartă nimeni dacă
îmi depăşesc linia roşie de
muritor banal şi
îmbuibat de ani
îmi voi aduna toate puterile în
chimirul lăsat de tata
nu se ştie, deocamdată când
fiul meu va face pomul să
rodească, aşa că
voi făgădui mărul
primului cerşetor...
VERSURILE de Stefan Oana Valentin
Rătăcitele albe cuvinte
Încoronate aspru cu spini,
Roua roșie și prea cuminte
Aripi tocite, de heruvimi.
Lumânări galbene stinse
Din încrucișatele mâini,
Lacrimi mușcate adânc
Și uscate, uitate în pumni.
Tresărire de inimi albastre
Pierdute în ceața diurnă,
Toamna nopților noastre
Speranța cea de pe urmă.
Carență de biete vocale
Șoapte, gândite de zei,
Întregi, toate formele tale
Povești cu zâne și zmei.
Lanțuri prea grele de rupt
Strivit sân, de-atâta supt,
Gângurit, întâiul cuvânt,
Rugă trezită-n buze de sfânt.
Albii miei ce-s nenăscuți
În pântece fără vreo vină,
Fruntea strânsă în pumni
Pe coala vieții, velină.
27 01 2013
ȘTEFAN OANĂ
Încoronate aspru cu spini,
Roua roșie și prea cuminte
Aripi tocite, de heruvimi.
Lumânări galbene stinse
Din încrucișatele mâini,
Lacrimi mușcate adânc
Și uscate, uitate în pumni.
Tresărire de inimi albastre
Pierdute în ceața diurnă,
Toamna nopților noastre
Speranța cea de pe urmă.
Carență de biete vocale
Șoapte, gândite de zei,
Întregi, toate formele tale
Povești cu zâne și zmei.
Lanțuri prea grele de rupt
Strivit sân, de-atâta supt,
Gângurit, întâiul cuvânt,
Rugă trezită-n buze de sfânt.
Albii miei ce-s nenăscuți
În pântece fără vreo vină,
Fruntea strânsă în pumni
Pe coala vieții, velină.
27 01 2013
ȘTEFAN OANĂ
DOAR UN SEMN… de Patricia Serbanescu
Respectat-am cuvânt,
Corectându-mi pornirea
Ai semnat şi-ai pus ,,punct,,
Îmi mocnea doar iubirea
C-ai strivit fără preget
De la tălpi înspre cap,
Apăsând, doar c-un deget...
Şi mâhnită-am aflat
Cine-am fost, sau mai sunt…
Hotărât ai pus semn
Era numai, un punct…
Dar venii vremea mea
Să înşir poezii
Poate numai aşa,
Aplic punctul… pe ,,i,,.
Rugă de Ovidiu Oana-pârâu
Doamne, unde-ţi este traista ?
Cea din care-mparţi dreptate ?
Şi, când ai de gând, pe mine
Să mă-ntrebi de sănătate ?
Eu sunt cel care cu ruga,
Zilnic mă opresc cu drag
La lăcaşul ce ţi-e casă
Dar, un gând mă ţine-n prag.
Nu-ţi sunt oare drag eu ţie ?
Nu mă rog îndeajuns ?
Altfel, de ce-mi este viaţa,
Un amarnic râs şi plâns ?
Ştiu că sunt doar o grăunţă
Pe un ţărm de mare crudă.
Dar, te rog, măcar primeşte
Ca vre-un sfânt să mă audă.
O să-i spun că toată truda
Nu spre mine-i îndreptată.
Ci că vreau s-adaug ruga
La strădania mea de tată.
Ştii, că de-oi porni copiii,
Pe-al lor drum de străduinţă,
Am să vin de tot la tine
Cu credinţă de grăunţă.
De-atunci, Doamne, nu-mi mai trebui,
Nici dreptate şi nici sfat.
Fiindcă-n preajma Ta, în ceruri,
O să am de aşteptat.
Pe cel ţărm de mare crudă,
Unde eu am implorat,
Alţii vor veni la rugă
Cum prudent i-am învăţat.
Vor şti poate după semne,
Dacă le vei da dreptate,
Că vor fi şi ei, în urmă,
Mici grăunţe aşteptate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)