miercuri, 23 ianuarie 2013

Adio...te iubesc... de Cornelia Stamati


Azi plange-n mine,lumea toata..
Si sufletu-obosit,s-a resemnat...
Nu ai schitat un gest cand ai plecat
Cu fruntea-n jos,cu tampla-ntunecata...

Degeaba hohoteam in pumnul strans
Cand n-am avut avut curajul,sa te strig!
Dar se facuse noapte ca-ntr-un plans
In cerul spulberat,incolacit de frig...
Ce oarba,inima gemea innebunita
Cand poarta ai inchis si tu te-ai dus!
Sa alerg?...de ce?...cand nu mai sunt iubita
Si-n gura tremuranda,cuvintele-au apus...
Cuvintele pe care si noi candva le-am spus...
Acel IUBESC ...dar nu a fost de-ajuns...

AMPRENTĂ de Aurel Peteoaca

Îţi sechestrez pumnul într-un sărut,
pe pieptul ce recidivează în necredinţă......
ca pe o tentativă neizbutită de răzvrătire,
gest de revoltă ambiguă,
dar dovadă de iubire absolută.
Gândul tău imaculat mi-a parvenit,întreg,
purtat pe rafale de vânt şi aripi de şoapte...
e atât de duios...şi atât de fierbinte.....
încât nu pot să-l citesc pe deaîntregul,
să-l pătrund în rădăcina tainelor sacre.
Te pipâi febril prin noapte.......
şi-mi clănţăne dinţii cănd te ating....
eşti ca o iarnă în care albul e cald,
paradox ce-mi ameninţă tâmpla cu tremur...
Te gust sub ţărmul pleoapei stângi,
acolo unde îţi fluturi evadarea semeţ....
şi mă mir...teribil mâ mai mir...
de lacrima ta ,văduvită precoce de sare.
Eu...cum mă ştiii...un pustiu,
cunoscut poate...sau poate arşiţă străină,
îţi alung cocorii nomanzi spre alte catarge,
e noapte...şi e atât de târziu......
doar pumnul mă muşcă,amprentă.....
şi pieptul aproape se sparge.
Tu...miră-te...de soarele scpătat spre asfinţit,
vis născut pe prispa buniciii....
într-un sat valah uitat de Dumnezeu,
dar mereu alintat de podul palmei.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

DEGEABA de Aurel Peteoaca

Degeaba merg în vârful degetelor, azi,
deja te-am strivit,
odată....şi încă odată
şi ori de câte ori nebunia a evadat din mine,
nepământean....sau poate omenesc....
Nici măcar nu pot spune,
că a fost o întâmplare,
mie greu sa-ţi mai spun
cât de mult te iubesc....
Dă vina pe mine....
dă vina un pic şi pe soartă,
inima este cea pe care o calc
în vârful degetelor,
care niciodată nu iartă.

travesti de Bogdan Dumbraveanu

da e un timp 
când gândurile 
nu sunt altceva decât vise

somnul trebuie să fie bun
ori ochii larg deschiși

nu ceea ce-ți spun
doar zâmbetul nu se uită
cel cu care îți stau în cadrul ușii
întrebător a întrebare
retorică
cine ne-o mai fi adunat și pe noi

eram pe țărm și tu priveai
marea de toamnă
la întoarcere
ai cules trandafiri galbeni

iubire e sunetul valurilor
mișcate de lună

râsul tău de seară
mâinile mele atingându-te

cuvintele când tac
cum gândurile sunt mult
mai frumoase
ca vise

Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…

Povestea lupului de Leonid Iacob


(versificare  după o legendă populară românească)


De demult, pe când povestea
Sus pe plaiuri se ţesea
Şi când Dumnezeu – Preabunul
Pe la case colinda,

Undeva în smârcuri ude,
Sarsailă- teleleu,
Vru să fie ( aşa se zice)
Creator ca Dumnezeu.

Şi să fac-o arătare,
Cum îi este firea lui:
Să aducă-ntotdeauna
Pagube doar omului.

Şi,  săltând de bucurie,
Sarsailă cel zevzec
Urlă cât putu de tare:
- Doamne, am să te întrec!

Ieşind el din cele smârcuri
Luă-n grab-un pumn de humă
Şi-o frământă şi-o-ntinse
Mai ceva ca pe o gumă.

După care , dându-i formă
( după chip şi-asemănare),
sus pe mal ieşi de-ndată
O păroasă arătare.

Era straşnică-n privire
Şi în colţi dar şi în trup
Şi o boteză procletul
Chiar cu numele de lup.

Încântat de-aşa lucrare
Cel cu coarne şi codiţă
Puse lupul la uscare
Sus pe mal, în poieniţă.

Şi, trecând vreo patru ceasuri,
(Mai cu soare, mai cu ceaţă,)
Necuratul vru să-i deie
Lupului din humă, viaţă.

Şi se apucă să sufle
Din bojoci cu osârdie
Tot dorind ca lutul moale
Dintr-o dată să învie.

Şi suflă, suflă procletul
Şi pe sus, dar şi… pe jos,
Însă toată suflătura
Nu avea nici un folos.

Dumnezeu, în poieniţă,
Mustăcea în a lui sine
Când vedea că-ncornoratul
Nu făcea nimica bine.

Michiduţă, văzând asta
Şi ştiindu-se învins,
Se rugă la Creatorul:
- Doamne, iacă, mă dau prins,

Dar te rog cu plecăciune
Să pogori a ta suflare
Şi să dai viaţă nouă
Pentru-această întrupare.

Domnul, mustăcind în barbă
Îi răspunse verde-n faţă,
- Lupu-acesta, măi proclete,
De îndat’ va prinde viaţă,

Dar va fi acelui care
( fără de nici un păcat)
O să-i fie-ndestulare,
Istui lup ce n-a mâncat.

Zicând toate-acestea, Domnul
Făcu semn şi, de-ndat,
Lupul prinse-ndată viaţă
Jigărit şi-nfometat.

Şi văzând pe Sarsailă
Îşi găsi un prânz uşor
Şi îndată , haţ! îl prinse
Pe proclet chiar de picior.

Simţind groaza muşcăturii
Fără a mai zice cârc!
Michiduţă-ncornoratul
Se-aruncă buluc în smârc.

Şi din mijlocul bulboanei,
Zise el lui Dumnezeu:
- Doamne, n-am crezut vreo clipă
Că de hrană-i voi fi eu!

Şi de-atunci (povestea spune)
Când e ger ca-n Bobotează
Lupii-n goană prin pădure
Numai necuraţi vânează.

Că procleţii-n acea vreme,
Fiind bocnă cele unde
Nu găsesc nici o scăpare
Şi n-au unde se ascunde.

este așa de ciudat de Maria Belean

când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape 
în singurătatea lor nădejdea o împart între ei 
da 
sunt vecinii mei
anii le-au aplecat umerii
de câteva zile câinii parcă ar număra stelele
urletul lor te îngheață
tușa parcă mai senină azi ca ieri
îmi mulțumește din privire pentru darul adus
o vorba bună
care mai spală din liniștea apăsătoare
a ajuns să fie mai importantă ca farfuria de supă
este temelia unui început
restul unui sfârșit

din când în când mai privește pe geam la frigul de afară
la viața care se mai prinde frenetic de cele câteva pastile
- maia
eu văd tabloul sufletului tău
văd ochii limpezi
…atât
atât rămâne din suflul vieții
toți pașii să-ți treacă peste pragul ei

pendului inimii bate în piept
mica mea lume în câteva clipe cântărește nuanțele
cu ce se deosebesc clipele ei de ale mele
doar
marginea prăpastiei îți poate controla lumina
- tușă
vrei să te piaptăn
îi despletesc părul lung și-i cânt melodia preferată
povești răsfirate printre fire netezesc drumuri
pe un alt tărâm
sau poate nu
două luminițe se joacă ștrengare
într-o totală libertate de gândire
nu este doar o față a liniștii rară și caldă
este egalitate de strălucire
luminița ei nu este mai mare
izvoare limpezi reflectă puritatea în frunze

câte poate să învețe prin fiecare bătaie a cordului
idea de a fi

Oglindă neuitată de Renate Müller

Din timpuri străvechi,
în copilăria mea
stătea întunecată,
plină de mister,
în spatele căşii
fântâna uitată.

Magică mă atrăgea,
mă umplea totodată
cu groază şi frică
şi totuşi priveam
fascinată,
în adâncul ei.

Seducătoare suprafaţa
era, în unele zile,
argintie şi plată,
pe care se oglindea
înfăţişarea mea,
ce-mi surâdea.

infinită tăcere de Renate Müller

umbrele nopţii lângă mine zac
trupul nu mă ascultă

gândurile-mi sunt dizolvate
de când ai plecat

nu mă ridic…nu mai umblu
mâinile mele sunt goale

tu…cânţi în mine
eu…mă-nec în durere

fiindcă-mi lipseşti

HD 15.10.2012 RM

zăpada mea iţi stă la dispoziţie de Ovidiu Oana-pârâu


Imi dărui Soraya, troiene ce-n vise,
În joaca nebună de năstruşnici copii,
Le-aş vrea de la cer să ne fie trimise
Şi chiot să dăm pentru noi bucurii.

Aduşi în obraji au de geruri bujori,
Băiatul şi fata de joacă-n zăpadă.
Dar după o vreme-i încearcă fiori,
Lăsând fericirea în ochi să se vadă.

Hoinar voi veni, pe poclada cea albă
S-aştern un omagiu de cântec şi flori,
Iar ţie la gât, să-ţi fac cetina salbă
Şi-o ninge-o zăpada ce cade din nori.

Bujorii-n obraji n-or mai fi de la geruri,
Ci arşiţă pusă de-ai inimii sori.
Simţirea îi mută în largele ceruri,
Iar joaca ridică iubirea la nori.