Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…

Povestea lupului de Leonid Iacob

(versificare  după o legendă populară românească)

De demult, pe când povestea

Sus pe plaiuri se ţesea

Şi când Dumnezeu – Preabunul

Pe la case colinda,

Undeva în smârcuri ude,

Sarsailă- teleleu,

Vru să fie ( aşa se zice)

Creator ca Dumnezeu.

Şi să fac-o arătare,

Cum îi este firea lui:

Să aducă-ntotdeauna

Pagube doar omului.

Şi,  săltând de bucurie,

Sarsailă cel zevzec

Urlă cât putu de tare:

- Doamne, am să te întrec!

Ieşind el din cele smârcuri

Luă-n grab-un pumn de humă

Şi-o frământă şi-o-ntinse

Mai ceva ca pe o gumă.

După care , dându-i formă

( după chip şi-asemănare),

sus pe mal ieşi de-ndată

O păroasă arătare.

Era straşnică-n privire

Şi în colţi dar şi în trup

Şi o boteză procletul

Chiar cu numele de lup.

Încântat de-aşa lucrare

Cel cu coarne şi codiţă

Puse lupul la uscare

Sus pe mal, în poieniţă.

Şi, trecând vreo patru ceasuri,

(Mai cu soare, mai cu ceaţă,)

Necuratul vru să-i deie

Lupului din humă, viaţă.

Şi se apucă să sufle

Din bojoci cu osârdie

Tot dorind ca lutul moale

Dintr-o dată să învie.

Şi suflă, suflă procletul

Şi pe sus, dar şi… pe jos,

Însă toată suflătura

Nu avea nici un folos.

Dumnezeu, în poieniţă,

Mustăcea în a lui sine

Când vedea că-ncornoratul

Nu făcea nimica bine.

Michiduţă, văzând asta

Şi ştiindu-se învins,

Se rugă la Creatorul:

- Doamne, iacă, mă dau prins,

Dar te rog cu plecăciune

Să pogori a ta suflare

Şi să dai viaţă nouă

Pentru-această întrupare.

Domnul, mustăcind în barbă

Îi răspunse verde-n faţă,

- Lupu-acesta, măi proclete,

De îndat’ va prinde viaţă,

Dar va fi acelui care

( fără de nici un păcat)

O să-i fie-ndestulare,

Istui lup ce n-a mâncat.

Zicând toate-acestea, Domnul

Făcu semn şi, de-ndat,

Lupul prinse-ndată viaţă

Jigărit şi-nfometat.

Şi văzând pe Sarsailă

Îşi găsi un prânz uşor

Şi îndată , haţ! îl prinse

Pe proclet chiar de picior.

Simţind groaza muşcăturii

Fără a mai zice cârc!

Michiduţă-ncornoratul

Se-aruncă buluc în smârc.

Şi din mijlocul bulboanei,

Zise el lui Dumnezeu:

- Doamne, n-am crezut vreo clipă

Că de hrană-i voi fi eu!

Şi de-atunci (povestea spune)

Când e ger ca-n Bobotează

Lupii-n goană prin pădure

Numai necuraţi vânează.

Că procleţii-n acea vreme,

Fiind bocnă cele unde

Nu găsesc nici o scăpare

Şi n-au unde se ascunde.

este așa de ciudat de Maria Belean

când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape 
în singurătatea lor nădejdea o împart între ei 
da 
sunt vecinii mei
anii le-au aplecat umerii
de câteva zile câinii parcă ar număra stelele
urletul lor te îngheață
tușa parcă mai senină azi ca ieri
îmi mulțumește din privire pentru darul adus
o vorba bună
care mai spală din liniștea apăsătoare
a ajuns să fie mai importantă ca farfuria de supă
este temelia unui început
restul unui sfârșit

din când în când mai privește pe geam la frigul de afară
la viața care se mai prinde frenetic de cele câteva pastile
- maia
eu văd tabloul sufletului tău
văd ochii limpezi
…atât
atât rămâne din suflul vieții
toți pașii să-ți treacă peste pragul ei

pendului inimii bate în piept
mica mea lume în câteva clipe cântărește nuanțele
cu ce se deosebesc clipele ei de ale mele
doar
marginea prăpastiei îți poate controla lumina
- tușă
vrei să te piaptăn
îi despletesc părul lung și-i cânt melodia preferată
povești răsfirate printre fire netezesc drumuri
pe un alt tărâm
sau poate nu
două luminițe se joacă ștrengare
într-o totală libertate de gândire
nu este doar o față a liniștii rară și caldă
este egalitate de strălucire
luminița ei nu este mai mare
izvoare limpezi reflectă puritatea în frunze

câte poate să învețe prin fiecare bătaie a cordului
idea de a fi

Oglindă neuitată de Renate Müller

Din timpuri străvechi,
în copilăria mea
stătea întunecată,
plină de mister,
în spatele căşii
fântâna uitată.

Magică mă atrăgea,
mă umplea totodată
cu groază şi frică
şi totuşi priveam
fascinată,
în adâncul ei.

Seducătoare suprafaţa
era, în unele zile,
argintie şi plată,
pe care se oglindea
înfăţişarea mea,
ce-mi surâdea.

infinită tăcere de Renate Müller

umbrele nopţii lângă mine zac
trupul nu mă ascultă

gândurile-mi sunt dizolvate
de când ai plecat

nu mă ridic…nu mai umblu
mâinile mele sunt goale

tu…cânţi în mine
eu…mă-nec în durere

fiindcă-mi lipseşti

HD 15.10.2012 RM

zăpada mea iţi stă la dispoziţie de Ovidiu Oana-pârâu

Imi dărui Soraya, troiene ce-n vise,

În joaca nebună de năstruşnici copii,

Le-aş vrea de la cer să ne fie trimise

Şi chiot să dăm pentru noi bucurii.

Aduşi în obraji au de geruri bujori,

Băiatul şi fata de joacă-n zăpadă.

Dar după o vreme-i încearcă fiori,

Lăsând fericirea în ochi să se vadă.

Hoinar voi veni, pe poclada cea albă

S-aştern un omagiu de cântec şi flori,

Iar ţie la gât, să-ţi fac cetina salbă

Şi-o ninge-o zăpada ce cade din nori.

Bujorii-n obraji n-or mai fi de la geruri,

Ci arşiţă pusă de-ai inimii sori.

Simţirea îi mută în largele ceruri,

Iar joaca ridică iubirea la nori.

SĂ FIM O ROMÂNIE ! de Aurel Peteoaca

A devenit o modă,aproape un obicei,
Să fim mereu minţiţi şi pururea furaţi,
La cârmă se perindă numai derbedei,
Iar Ţara duce lipsă acută de Bărbaţi.

Mă roade neputinţa de a putea alege,
Când tot aleg din rău,pe cel mai mic,
Iar frauda e plagă,ce ţine loc de lege,
Hoţia e la tot pasul,a devenit meltic.

Tovarăşii de ieri ,sunt domnii noi ,de azi
S-au lepădat de roşu aprins al utopiei
Şi înfulecă din ţară,înfometaţi,gurmanzi,
Ei sunt şcoliţi ,titraţi ,în tainele hoţiei.

Voi v-aţi scârbit şi tot plecaţi pe afară,
Repulsivi la pumnul ce ni-l pun în gură,
Când ţara e un imens peron de gară,
Alege-ţi iarăşi Ţara!N-o trata-ţi cu ură.

V-a părăsit curajul dragii mei români?
De ce sunteţi aşa apatici la democraţie?
Necinstea amputaţi-o şi-o daţi apoi la câini,
Alege-ţi când alegeţi, să fim o Românie !

Ți-aș cumpăra iubirea de Emil Marian

Ți-aș cumpăra iubirea cu-n zîmbet sau un gînd,
Cu un parfum de floare, cu-alintul din cuvînt.
Mi te-aș momi cu versuri sau cu figuri de stil,
Cu sărutări viclene sau rîset de copil.
În brațe te-aș cuprinde vorbindu-ți de amor,
De noaptea care vine, de șoaptele de dor.
Această nebunie pornită din iubire,
M-a rătăcit în lume, plecat-am în neștire,
N-am îndrăznit a-ți spune tot ce am pătimit,
Și n-am avut curajul să spun cît te-am iubit,
Dar iată timpul trece, acuma este toamnă,
E frig la mine-n suflet, dar te iubesc mult doamnă!
Din lume m-aș întoarce la tine în pridvor,
Ți-aș cumpăra iubirea cu dragoste și dor...

năpasta de Renate Müller

în dimineaţa aceea alergam bănuitoare
prin albeaţa zăpezii ce mă orbea
neliniştea se născuse în mine
presimţeam
o fiară necruţătoare şi rea

nu văzusem căţeaua ce mă urmărea
fugind în propria mea umbră
am auzit doar ţipătul ei de groază
speriată am privit în urma mea
şi-am văzut-o spintecată în sânge
cu şira spinării ruptă:

era însăşi viaţa mea

HD 18.01.2013 RM

Acum, ca şi atunci de Costel Suditu

-„Voi sunteţi păsări rătăcite pe ale vânturilor glasuri,
Cu inimile hămesite, de mult visatele popasuri
Pe-un ram de timp să sprijine orgoliul vostru,
Al veşniciilor rănit, dorit căpăstru”!

Aşa, ursuz şi revoltat, dar şi-un pic hâtru,
Vorbea un ţânc la El în sat, spre toţi din ‘nuntru.
-„ Aveţi podoabe şi averi, şi case vaste,
Ce cu nimic spre nicăieri vă-mpunge-n coaste!

Mor printre voi,
De foame, reci, străini şi goi,
Şi nu vă pasă
Că vouă vi se strică mâncarea de pe masă!

Vă cântă struna!...
Cu lacrime cerşindu-vă întruna,
N-aveţi vederi, şi nici auz
În traiul vostru rece şi obtuz
Pentru cei toţi,
Pe-al căror spate, voi le sunteţi hoţi!

Vă strângeţi burdihanul greu
Umplut cu murdărie şi cu seu,
Dar nu cum cel sărac şi oropsit
Lăsând în urmă lungul găurit,
Ci-n ultima din capăt crestătură
Cu fală de mâncări şi băutură!...

Nu mai zâmbiţi… cu fălcile pleznindu-vă, rotunde,
Doar vă rânjiţi cu mârâituri crude,
Şi braţele ca nişte saci de carne,
Abia mai reuşesc să vă răstoarne!

Copii fără părinţi, plecaţi de-acasă,
Mai căutaţi prin voi pacea rămasă,
Mai scotociţi, mai zvârleţi într-o parte
Din lucrurile care vă desparte
Atât de mult de punctul vostru, când
Eraţi gândiţi şi voi, oameni de rând,
Cu toată bogăţia doar în sine,
Şi vorba bună, şi credinţă-n Mine”!

Şi terminând a spune ce simţea, pe şleau,
Porniră toţi atunci de-l osândeau:
-„Auzi la El, să-L credem… cine-o fi
Să ne impună nouă, felu-I de-a trăi?!...

Şi-au încropit din două bârne-o cruce,
Forţându-L pe-o colină să o urce,
Batjocorind şi biciuindu-I trupul,
Cu sângele-I sfinţindu-se pământul,
Acolo sus, urcându-L înspre Tată
Cu-n palme şi picioare câte-o daltă,
Curgându-I lacrimi peste barba fină,
Rugând iertarea noastră, căci Divină,
Împărăţia cerurilor, norii,
Strângea de-a valma, trimiţând fiorii…
Privind spre Tatăl său îngrijorat:
-„ Tu, iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac”!