copilul se oprea adeseori la poarta noastră
şi îmi asculta plânsetul înfundat
prin care mi se scurgeau ochii.
odată mi-a ridicat pleoapa înroşită şi grea
s-a strecurat înăuntru şi plângea ghemuit
în locul meu ca să-mi dea răgazul
de a te putea visa rătăcitor
alergând peste clipe.
după ani şi ani, m-am întors
şi am auzit scâncetul sfâşietor
în pieptul supt al copilului
m-am furişat pe fereastra larg deschisă
m-am scăldat în lacrimile Lui
spre a-i dărui liniştea de
a ne visa fericirea.
fericirea, Chriss...
cum nu o ştii?
femeia aceea despletită cu mantie străvezie
ţesută-n ochii de iluzii
care-şi jeleşte veşnic
morţii pe la porţile închise
pe când cocoşii cântă
a patra oară.
priveşte, Chriss!
!unghiile ne-au crescut ca nişte elitre ascuţite
chipurile ni se imprimă întunecat
în rama aurie a tabloului
apa rochiei mele albastre se tulbură
sub văpaia ochilor de chihlimbar.
dar, hai să ne aşezăm, Chriss!
aşa
cuminţi
cât mai departe
uite
se arată zorii
în piaţeta părăsită statuile se dezgolesc
sărutându-şi vârful degetelor
şi Noi evadăm ţinându-ne de mână
în aceeaşi crudă realitate-halucinaţie-vis(are)...
Și-mi curge iubirea ca apa de munte,
Și gînduri spre tine îmi tot trec prin frunte,
Pe firul de apă acuma plutesc,
Și valul aleargă șoptind...te iubesc!
Iar șoapta se-agață de-o pală de vînt
Și zboară la tine cu al meu cuvînt,
Cînd apa de munte-acum liniștită,
Își cată odihna la tine, iubită.
Mă iartă, te tulbur, te caut demult,
Se zbate-ntre maluri intregul tumult,
Primește-mi iubirea, eu vreau doar tandrețe,
De mînă te-aș prinde și ți-aș da binețe.
Dar teama m-apasă și apoi mă-nvinge,
Tumultul de gînduri în apă mă-mpinge
Și curg iar la vale alene, pierdut,
Te-am vrut doar pe tine și al tău sărut.
Stăpînul meu, Timpul, iși spune cuvîntul
Și-acum mă gonește mai iute ca vîntul,
Iar zilele terne sunt tot mai cărunte,
Și-mi curge iubirea ca apa de munte.
Alerg desculţ prin rouă neîncepută,
fire de iarbă îmi botează glezna cu nemurire,
curcubee tinere mă sărută pe tâmplă,
dându-mi impresia de zeu pus pe şotii.
Dorinţa păşeşte munţii ca pe nişte biete muşuroaie de cârtiţă,
gândul meu zboară,zâmbet şăgalnic amăgit de amintiri.
Trupu tău devine obsesie,incendiez zarea,
iar lumea mă crede,naivă,un soare novice.
Iarba călcată face sacrificiul suprem,
curcubeele îmi agaţă disperarea de sărut,
iar glezna,nu întîmplător,se închină la iubire.
Glezna,,,,,da,această pasăre migratoare cu aripi ascunse,
desluşind zborul prin fugă.
Trupul tău e descântec,e leac,
mă leagă la ochi, îmi fură minţile definitiv,
prăpastie care mă cheamă cu foame,
deşert dezgolit de orice inhibiţie,
ce trezeşte în mine o sete rebelă.
Doar glezna mea se poartă ca un pumnal,
asasinînd iarba de dragul unui botez de rouă.
Vă întreb pe voi muritorilor,martori muţi al acestui miracol,
oare chiar am deprins nemurirea?
Tot ce-avem nevoie…e iubire
Ce am planuit spre implinire
Sa ne-aduca numai fericire
Precum e un vis, o dulce menire,
Cand la mine tu vei veni
Raza soarelui iar va straluci
In caldura ne va-mbratisa
Dorul in uitare ni se va curma,
In sarutul tau, placut ma voi pierde,
Timpul oprindu-se o vreme
Seara, stele…noi vom numara,
Calma luna …pe cer s-o culca,
Dragostea va curge-n rauri
Imbracand mai multe randuri
De tandrete, multa pasiune,
Inimile traind o minune
Ca s-au intalnit, devenind doar una,
Exact cat de mult ne-am dorit candva,
Vom visa in brate de flori
Trupuri cuprinse in mii de fiori
Cuvinte vor tace, dorinti vor vorbi,
Din potirul iubirii…incet vom sorbi…
Tot ce avem nevoie…e iubire
Traind viata noastra-n nesfarsire
In mainile ei sa ne-adapostim
Orice clipa, timp, ca sa ne iubim,
Rasarit de soare va fi orice zi
Cand amurg apare…in nopti vom privi,
Haina de-ntuneric va fi luminata
De o dragoste care-i minunata
Ne va-nvalui un farmec aparte
Caci nimic pe lume n-o sa ne desparta,
Cer va-nvalui dorul cel avut
Tainica culoare ce n-am cunoscut…
Cand tu vei veni…agale la mine
Ochii voi deschide, genele-n clipire
Va lasa o lacrima ca sa te primeasca
Cea de bucurie…sa te regaseasca,
Chipul tau frumos iti va mangaia
Iar oftatul lung…vantul il va lua
Simfonie dulce voi simti in piept
O vei auzi…ma vei strange-ncet
In a tale brate, ma voi cuibari
A ta inimioara…iute-o voi simti
Batand cu a mea plina de emotii
Chiar de o fi ziua sau chiar miezul noptii…
inca mai sunt dependenta de nimicuri
dincolo de culoare,miros,gust...
egoista din joaca,totul mi se cuvine
pentru ca nu mai alerg
nu mai plang muguri dormind primavara
rabdarea n-o mai asez medalie a varstei
pot sa te iubesc zilnic,fara sa stii
si sa te pierd de mult
mi-s totuna lumea si locul meu
partea dintre val si mal
ceata si aerul de respirat usor
poate ca dor ca un dor
ard ca o cireasa
cu radacini in loc de sambure
sa nu mai stiu daca sunt
sa nu afli vreodata ca m-ai privit
pana dincolo de suras
10.01.2013
VeSMe
Lacrimi de rouă se-aștern peste gânduri
Și noaptea de dor se scurge-n văzduh,
Ninși ghiocei în buchete săruturi ,
Răsar din izvoare de vis și de duh.
În altarele noptii-ntrebări si răspunsuri
Străjuiesc azi la poarta destinului meu,
Cohorte de îngeri în ludice dansuri,
Își rotesc aripi albe de zbor Prometeu.
Aripile-și scaldă-n genune de pântec
Și-n zbucium sălbatic în horă se prind,
Mă-naltă pe brațul divinului cântec,
Incertul din mine-n alinturi arzând .
Stele se-așează pe margini de suflet
Și-nsetate de dor din privire mă sorb,
Beau nectarul iubirii în cupe de cuget,
Revarsandu-și lumina-n destinul meu orb.
Pretutindeni străjeri în drumul spre tine
Și gărzi nemiloase opreliști îmi pun,
Tăiș de cuțit stă la sfat azi cu mine,
Și piedici viclene de zid se supun.
Răspântii de vreme răzbat amintirea
Diguri imense tot cresc alarmant
Infinitu-și măsoară-n secunde-ntâlnirea
Și corbi de-ntuneric se zbat în neant.
Focul iubirii zvâcnește în flăcări
Mocnesc framântări disperate de dor
Stihia de ieri e zdrobită in țăndări
Si fluturi albaștri danseaza ușor.
Eu știu că vulcanul doar tu îl poți stinge,
Imperii de taine doar tu le descui
Robia iubirii în lanțuri ne strânge
Si nici gațiere-n decret inca nu-i.
Ştiu, sunt un pesimist – deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar o să–ţi spun ceva, (cred că firesc!):
Mai mult decât-ţi închipui te iubesc.
Iubesc privirea ta – cu-al ei azur –
Iubesc iubirea în sensul cel mai pur...
În acest veac prozaic, desfrânat –
Nu mi-e deloc ruşine că-s ciudat.
Iubesc un simplu zâmbet ce mi-l dai,
Iubesc şoptirea ta, când spui: „mai stai!”
Şi nu mă simt deloc că sunt ciudat
Când prinţ mă faci doar de m-ai sărutat.
Şi-ţi mai iubesc...nici eu nu mai ştiu ce...
Doar te iubesc – nu mă-ntreba de ce!
Şi, uite aşa, ciudat şi pesimist –
Mi-ajunge că exişti şi că exist.
...Cuvintele-s, parcă, de-un puşti imberb
Rostite, însă, stau şi mă întreb:
În lumea ce-şi ridică poale-n cap –
Să fii, la suflet, puşti – e-un handicap?!
Eu cred că nu, doar ştiu, iubita mea,
Că-mi eşti şi-n zi şi-n noapte-un fel de stea
Şi sufletului meu – mereu căznit –
Singur reper şi singur „bun-venit!”
...Ştiu, sunt un pesimist - deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar pesimismul meu – iubirea ta,
Îl înveşmântă-n strai de catifea...
Să îmi zâmbeşti iubite
Cu sufletul, privirea,
Că fiecare zâmbet al tău
E preţios
Şi-n fiecare curge
Ca râul lin iubirea
Şi parcă nimic nu e
Pe lume mai frumos.
Să mă cuprinzi cu braţul
Cum numai tu ştii bine
Că astă-mbrăţişare
E cel mai drag veşmânt
Şi parc-atunci iubite
Mă leg pe veci de tine
O contopire care
Devine jurământ.
Să mă mângâi cu dorul
Când nu eşti lângă mine
Ca să tânjesc de-a pururi
Apropierea ta
Şi să păstrăm comoara
Fără de preţ amorul
Atât cât viaţa asta
Şi zeii ne-or lăsa.
Să rasădeşti în mine
Din dragoste, un nume,
Să prelungim povestea
Şi peste timp, departe,
Ceva din "împreună"
Să fie dar spre lume
Să dăinuie iubirea
Şi dincolo de moarte.
10.01.2013, Zavoianu Vali
În ceruri de marnă plâng luni de marcasit
Şi-n porţi de melasă bat îngeri de-aramă;
Îndepărtate cânturi se-aud în asfinţit
Când măştile nopţii spre mine te cheamă.
Fantasme de ceţuri în lumină mioapă
Îmi sperie friguri ce-aleargă pe-afară.
Pământuri flămânde cu cer se îndoapă
Şi aerul miroase a vin şi scorţişoară.
Sub ieftine pături îmi tremură gândul
Şi flori de gheaţă ferestre decorează.
Probabil va veni şi pentru mine rândul,
Dar până-atunci, poetul încă mai visează.
E fumul prea subţire în coşul bătrân
Şi lemnele-s aşchii ce cad de aiurea.
Eu încă-aş mai vrea puţin să rămân
Când fiare-ngheţate răscoală pădurea.
Cerboaice fragile trec gheţuri, departe,
Iar ceaiu-i fierbinte în mâini vineţii
Şi vise renasc din pagini de carte.
În iarnă geroasă, aproape să-mi ţii!
Suavă făptură, de crivăţ fărâmă
Şi moartea cu tine alături, mi-e dragă!
Castelul de cărţi încet se dărâmă,
Doar tu să îmi fii o noapte întreagă!
Sărut febril de burice de degete,
electrizează reliefuri obraznice
pe trupul tau firav,crescut,parcă,din umbre de aripi.
Lava,iţi incendiază ochii
si-o purpură de cicatrici te înveşmântează mireasă.
Imnul strident din parcul pustiu,
somează porţile cetăţii să mă recunoască.
Am aceiaşi îndrăzneală de a visa,
aceiaşi timiditate frustantă mă împinge în faţă,
dar niciodată nu îngenunchez teatral.
Mă ridic în capul oaselor,
statuie fidelă iubirii ce-ţi port,
iar tu îmi citeşti cuvintele pe buze,
le ştii pe de rost,e o rostire de lavă fierbinte.
Ultima dată te-am pătruns ca un junghi,
era în primăvară,intr-o viaţă trăită mai demult,
Adu-ţi aminte plăcuta durere,
ce febră musculară ţi-am presărat în trupul firav,
