...Şi, s-ar putea să fie, chiar ultima scrisoare –
Căci semne de la tine, nu vin, nu se arată...
O scriu cu-n fel de calmă, dar tristă nepăsare
Citind-o, nu-ţi va spune, cum îţi spunea odată:
„Mi-e dor de-a ta privire, de voioşia ta
De gura ta frumoasă – de calda-i răsuflare...”
Azi mi te-am scos din suflet – cu greu – dar, totuşi, da,
Te-am scos de tot din mine – durerea nu mai doare.
Te uită, afară-i toamnă – e chiar toamnă în toi
Şi gros covor de frunze pe alei se tot aşează...
Ştiu, simt că îmi lipseşte cuvântu-acesta: „doi” –
Dar împărţirea-i simplă: de-i „unu” – ce contează?!
Mă plimb, singur cu mine – de mână nu mă ţin! –
Greu mi-amintesc de palma ta fină, arzătoare...
Într-adevăr, din zare, cu norii vineţi vin
Neînţelese doruri de-o dulce sărutare.
Singurătatea-mi sapă privirea-nceţoşată –
Să fie pâcla toamnei, sau mustul ochilor?! –
Ce-a fost, n-o să mai fie, îmbietoare fată,
Căci dorul meu de tine – o dată a fost dor.
...Nu s-ar putea – chiar este – o ultimă scrisoare,
Căci semne de la tine, n-aştept, precum odată...
Am scris-o cu tristeţe, dar calmă nepăsare –
Te uită, afară toamna, cum colţii şi-i arată...
miercuri, 31 octombrie 2012
Sudare - de Costel Suditu
Şi două bucăţi de fier se pot iubi.
Atunci când se întâmplă să se îndrăgostească,
Vor clocoti,
Să se contopească.
Şi aşa, de atunci, vor avea de toate
Necăsătorite,
Că doar sunt sudate.
Atunci când se întâmplă să se îndrăgostească,
Vor clocoti,
Să se contopească.
Şi aşa, de atunci, vor avea de toate
Necăsătorite,
Că doar sunt sudate.
marți, 30 octombrie 2012
Paradigmă de Veronica Simona Mereuta
faţă văzută a lumii din înaltul aşteptărilor
ce se pot avea de la ce-ţi rămâne al tău
dincolo de humă sau ...humus
felul de mâncare aşezat la voia întâmplătorului arbitru
şi nu a celui liber
crezând că eşti mai mult
decât o cu minte bucată de lut
bun doar de luat în pasul cuceritorului
mă gândeam să-ţi amintesc
ploile nu sunt doar aşternut de iluzii
precum lacrimile pansament de obraz rănit
nu-mi e străin fulgerul
iar dacă-l iubesc aceasta va rămâne între noi
aşa cum nu te aştepta să iasă fum de unde nu-i focul aprins
unele făpturi îşi încondeiaza supravieţuirea
în aşa fel încât să poţi crede că e viaţă
şi nu un dor nesfârşit de poveste
ce se pot avea de la ce-ţi rămâne al tău
dincolo de humă sau ...humus
felul de mâncare aşezat la voia întâmplătorului arbitru
şi nu a celui liber
crezând că eşti mai mult
decât o cu minte bucată de lut
bun doar de luat în pasul cuceritorului
mă gândeam să-ţi amintesc
ploile nu sunt doar aşternut de iluzii
precum lacrimile pansament de obraz rănit
nu-mi e străin fulgerul
iar dacă-l iubesc aceasta va rămâne între noi
aşa cum nu te aştepta să iasă fum de unde nu-i focul aprins
unele făpturi îşi încondeiaza supravieţuirea
în aşa fel încât să poţi crede că e viaţă
şi nu un dor nesfârşit de poveste
Urme pe oglindă de Boeru Valentin
De ce sunt înciudat astăzi pe mine?
M-am mulţumit întruna cu puţin.
Cu traiul zilnic, simplu…
Cu doza mea de chin,
Oftând prelung, refren între suspine.
Am depăşit mereu cu nodu-n gât,
Obstacole, răscruci spre pante line.
Am spus mulţam, e bine şi atât,
Fără să număr restul,
Primeam ce se cuvine!
Lăsam impresia greşită, că nu-nţeleg,
Când studiat atent,
Poate cu rea credinţă,
Mi se cerea tăcere, respect şi pocăinţă,
Prin ghicitori tembele,
Cu scop să le dezleg.
Dar n-am fost prost deloc,
Nici chiar pentr-o clipită.
Am măsurat atent,
Ştiind ceea ce fac.
Am dibuit măsura dintre cojoc şi ac,
Punctând mereu cu forţa potrivită.
Dar câţi din lumea asta n-au pătimit la fel?
Şi câţi din ei au spus că-i dreaptă plata?
Un şir bombănitor,
Un lanţ ca de oţel,
În care se reflectă,
Zbătându-se legată,
Fără scăpare, soarta.
M-am mulţumit întruna cu puţin.
Cu traiul zilnic, simplu…
Cu doza mea de chin,
Oftând prelung, refren între suspine.
Am depăşit mereu cu nodu-n gât,
Obstacole, răscruci spre pante line.
Am spus mulţam, e bine şi atât,
Fără să număr restul,
Primeam ce se cuvine!
Lăsam impresia greşită, că nu-nţeleg,
Când studiat atent,
Poate cu rea credinţă,
Mi se cerea tăcere, respect şi pocăinţă,
Prin ghicitori tembele,
Cu scop să le dezleg.
Dar n-am fost prost deloc,
Nici chiar pentr-o clipită.
Am măsurat atent,
Ştiind ceea ce fac.
Am dibuit măsura dintre cojoc şi ac,
Punctând mereu cu forţa potrivită.
Dar câţi din lumea asta n-au pătimit la fel?
Şi câţi din ei au spus că-i dreaptă plata?
Un şir bombănitor,
Un lanţ ca de oţel,
În care se reflectă,
Zbătându-se legată,
Fără scăpare, soarta.
VINDECARE... - de Nicoară Nicolae-Horia
Ţi-aduci aminte când eram copii,
Cum ne ţinea pe braţele ei luna,
Mâinile tale vindecă, nu ştii?
Aşa îmi spui mereu şi-ntotdeauna.
Când ele îţi alunecă încet
Pe fruntea ta, pe gânduri şi pe toate,
Mâinile acestea de Poet,
Te vindecă, iubito, de păcate.
Nu le strivi acum la pieptul tău,
Ca mugurii, aşa sunt de plăpânde,
De n-or mai fi o să îţi pară rău,
N-o să mai ai de cine te ascunde...
Cum ne ţinea pe braţele ei luna,
Mâinile tale vindecă, nu ştii?
Aşa îmi spui mereu şi-ntotdeauna.
Când ele îţi alunecă încet
Pe fruntea ta, pe gânduri şi pe toate,
Mâinile acestea de Poet,
Te vindecă, iubito, de păcate.
Nu le strivi acum la pieptul tău,
Ca mugurii, aşa sunt de plăpânde,
De n-or mai fi o să îţi pară rău,
N-o să mai ai de cine te ascunde...
luni, 29 octombrie 2012
POARTA - de Camelia Armati
Azi morții îmi sunt vii și viii îmi sunt morți,
Dar toți se bat, se bat încet în cuiele din porți
Și unii altora-și adună valurile reci
Când, spânzurați de vise, nu știi să îi alegi.
Iar cel ce-i mort îți pare viu, că-l doare,
Când cuiul intră-n carnea-i urât mirositoare,
Iar viul are fața pală, galbenă, de mort
Și nu se mișcă, nu visează, e inert.
E-atât de grea, de plină toată poarta,
Că lemnul picură din el cu sete moartea
Și curge râuri, râuri negre-n jos
Și urlă-atunci când crapă otrăvit de-atât prisos.
Iar cuiele se-nfig tot singure în carne:
În mâini, picioare, fețe, în inimi, prin lucarne
Și urletele spintecă un cer și-un vis,
În pomenirea neagră a unui rai promis.
Se clatină și se privesc și sunt ferestre goale,
În saltul lor hâd și grotesc de muți fără țignale.
E poarta care-adună, ne leagănă în scânduri,
Pe vii, ca și pe morți, mereu morți în adâncuri.
Iar cuiele-s tot ascuțite și ruginite-n sânge,
În gura morții vii aud doar urlete și plângeri.
E poarta din infern cu viii și cu morții,
E-o poartă. Stau, mă uit, sunt mii și mii de porți.
Dar toți se bat, se bat încet în cuiele din porți
Și unii altora-și adună valurile reci
Când, spânzurați de vise, nu știi să îi alegi.
Iar cel ce-i mort îți pare viu, că-l doare,
Când cuiul intră-n carnea-i urât mirositoare,
Iar viul are fața pală, galbenă, de mort
Și nu se mișcă, nu visează, e inert.
E-atât de grea, de plină toată poarta,
Că lemnul picură din el cu sete moartea
Și curge râuri, râuri negre-n jos
Și urlă-atunci când crapă otrăvit de-atât prisos.
Iar cuiele se-nfig tot singure în carne:
În mâini, picioare, fețe, în inimi, prin lucarne
Și urletele spintecă un cer și-un vis,
În pomenirea neagră a unui rai promis.
Se clatină și se privesc și sunt ferestre goale,
În saltul lor hâd și grotesc de muți fără țignale.
E poarta care-adună, ne leagănă în scânduri,
Pe vii, ca și pe morți, mereu morți în adâncuri.
Iar cuiele-s tot ascuțite și ruginite-n sânge,
În gura morții vii aud doar urlete și plângeri.
E poarta din infern cu viii și cu morții,
E-o poartă. Stau, mă uit, sunt mii și mii de porți.
Iarna de Irina Nedelciu
Un chiot... se aude-n zare,
Când fulgi răsleţi cobor din care,
Îmbrăţişând cu drag, pământul
Ce stă uimit, pierdut cu gândul.
Iar vântul, într-un larg avânt
Ne biciuie obraz plăpând,
Pictând voios, în frenezie
Cu roşu aprins, în fantezie!
E armonie de splendoare!
Cu stele mici, strălucitoare,
Ce zboară, zboară-n plutitoare,
Cu zâna lor fermecătoare...
Ce ne zâmbeşte, cu fineţe
Şi-n albul pur ne dă bineţe,
Cântând cu glasul ei, suav
Acorduri de colind mai brav.
Aşa ne-ndeamnă să dansăm
Şi veseli s-o apaudăm,
Sub jocul fulgilor de nea
Ce ne sărută cu perdea.
Când fulgi răsleţi cobor din care,
Îmbrăţişând cu drag, pământul
Ce stă uimit, pierdut cu gândul.
Iar vântul, într-un larg avânt
Ne biciuie obraz plăpând,
Pictând voios, în frenezie
Cu roşu aprins, în fantezie!
E armonie de splendoare!
Cu stele mici, strălucitoare,
Ce zboară, zboară-n plutitoare,
Cu zâna lor fermecătoare...
Ce ne zâmbeşte, cu fineţe
Şi-n albul pur ne dă bineţe,
Cântând cu glasul ei, suav
Acorduri de colind mai brav.
Aşa ne-ndeamnă să dansăm
Şi veseli s-o apaudăm,
Sub jocul fulgilor de nea
Ce ne sărută cu perdea.
Adevăruri de Irina Nedelciu
Din jur ne pleacă oameni dragi,
Într-o secundă! Geaba tragi!
De vreo speranţă ca-ntr-o zi,
Să-i vezi din nou, strigând: să vii!
Sunt clipe, când, îţi aminteşti
De ei, stând seara la poveşti,
Cu un prieten bun şi drag
Ce a sosit în seară, cald.
Atunci, cu o durere arsă
Îţi spui că: viaţa nu e brează!
E doar o tonă de tristeţe
Şi lacrimi, care cad pe feţe.
Într-o secundă! Geaba tragi!
De vreo speranţă ca-ntr-o zi,
Să-i vezi din nou, strigând: să vii!
Sunt clipe, când, îţi aminteşti
De ei, stând seara la poveşti,
Cu un prieten bun şi drag
Ce a sosit în seară, cald.
Atunci, cu o durere arsă
Îţi spui că: viaţa nu e brează!
E doar o tonă de tristeţe
Şi lacrimi, care cad pe feţe.
*** de Ene Adrian Daniel
Vai ce frig este in casa
Stau la masa
Lumanarea mi s-a stins
La fereastra sufla vantul
Fac pe sfantul
Aura mi s-a aprins
Vai acuma ce caldura
Dau din gura
Si citesc un acatist
Sa-i cocleasca si sa-i moara
Crunt sa-l doara
Undeva pe centralist
Stau la masa
Lumanarea mi s-a stins
La fereastra sufla vantul
Fac pe sfantul
Aura mi s-a aprins
Vai acuma ce caldura
Dau din gura
Si citesc un acatist
Sa-i cocleasca si sa-i moara
Crunt sa-l doara
Undeva pe centralist
Omul fără timp... de Nicoară Nicolae-Horia
Omul fără de timp e sărac,
Cu toată averea lui adunată
Clipă de clipă, veac după veac,
Nu-l va putea cumpăra niciodată.
Timpul, fără de Om, la ce bun?
În sinea lui nici nu există,
Poemul acesta, bezmetic, nebun,
Folosiţi-l mereu de batistă.
Iertaţi-mi, din toate, excesul de zel,
Cât am în plus, fie-vă lipsă!
„Nu va mai fi Timp”, spune el,
Îngerul acela din Apocalipsă.
Adeseori îmi vine prin vine să tac,
Şi tăcerea aceasta e o poveste-
Omul fără de timp e sărac,
Cel fără Dumnezeu, unde este?
Cu toată averea lui adunată
Clipă de clipă, veac după veac,
Nu-l va putea cumpăra niciodată.
Timpul, fără de Om, la ce bun?
În sinea lui nici nu există,
Poemul acesta, bezmetic, nebun,
Folosiţi-l mereu de batistă.
Iertaţi-mi, din toate, excesul de zel,
Cât am în plus, fie-vă lipsă!
„Nu va mai fi Timp”, spune el,
Îngerul acela din Apocalipsă.
Adeseori îmi vine prin vine să tac,
Şi tăcerea aceasta e o poveste-
Omul fără de timp e sărac,
Cel fără Dumnezeu, unde este?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)