Scrisoare II - de Boris Ioachim

...Şi, s-ar putea să fie, chiar ultima scrisoare –
Căci semne de la tine, nu vin, nu se arată...
O scriu cu-n fel de calmă, dar tristă nepăsare
Citind-o, nu-ţi va spune, cum îţi spunea odată:

„Mi-e dor de-a ta privire, de voioşia ta
De gura ta frumoasă – de calda-i răsuflare...”
Azi mi te-am scos din suflet – cu greu – dar, totuşi, da,
Te-am scos de tot din mine – durerea nu mai doare.

Te uită, afară-i toamnă – e chiar toamnă în toi
Şi gros covor de frunze pe alei se tot aşează...
Ştiu, simt că îmi lipseşte cuvântu-acesta: „doi” –
Dar împărţirea-i simplă: de-i „unu” – ce contează?!

Mă plimb, singur cu mine – de mână nu mă ţin! –
Greu mi-amintesc de palma ta fină, arzătoare...
Într-adevăr, din zare, cu norii vineţi vin
Neînţelese doruri de-o dulce sărutare.

Singurătatea-mi sapă privirea-nceţoşată –
Să fie pâcla toamnei, sau mustul ochilor?! –
Ce-a fost, n-o să mai fie, îmbietoare fată,
Căci dorul meu de tine – o dată a fost dor.

...Nu s-ar putea – chiar este – o ultimă scrisoare,
Căci semne de la tine, n-aştept, precum odată...
Am scris-o cu tristeţe, dar calmă nepăsare –
Te uită, afară toamna, cum colţii şi-i arată...