Liniște cu număr de casă... de Nicoară Nicolae-Horia

Satul meu-
Liniște cu număr de casă,
Copilăria uitată
În porți de stejar
Peste suflet m-apasă
Mai rar,
Tot mai rar...
Mamă,
Nu spune nimănui
Despre întoarcerea fiului tău!
Vreau porțile
Satului
Să-mi rămână deschise;
Spre seară
Voi mai fura de-aici
Încă un Deal
De
Poezie...

CRAI NOU - de Patricia Serbanescu

De-ai vrea să fi al meu erou
Când luna se arată printre stele
Şi se transformă în crai nou...
Răsfiră-mi visele stinghere!

În noapte-alerg fără de ştire
Înnumar astrii ce străluce
Şi când ajung la rennoire
Mireasa-ajungre la răscruce.

Craiul din ea, răsare-n soare
Şi mă îndeamnă la iubire
Îmi prinde doruiri ce-s sprinţare
Rugându-se întru mărire.

Goneşte-mi din potecile uitate
Cadenţele de paşi, striviţi de gând
Şi lasă-mă s-ajung la tine-n noapte
Numai aşa, să afli cine sunt…

De vrei să-mi fi craiul cel nou
Când luna-şi pierde strălucirea
Lăsa-vom stele să ne plouă
Şi-n doi, găsi-vom nemurirea.

‎* * * - de Iurie Osoianu

... Eu am avut norocul să mă nasc român
Şi-am mai avut norocul de a şti
De mic copil, în ciuda comunismului păgân
Că sunt român
Român că voi muri...

Eu am avut norocul să apuc bunici
Şi-am mai avut norocul să vorbesc cu ei
La şcoală îmi spuneau că sunt
Nepotul lui Ilici
În pumn rădeam
Minciunii lor de farisei....

Eu am avut norocul să ajung să văd
Că Ţara mea e totuşi România
Chiar dacă două state
Astea... de prăpăd
Cam printre dinţi
Îmi recunosc cetăţenia...

Eu mă mândresc că m-am născut român
Şi ştiu că-n ceasul ultim de apoi
Voi fi înmormântat ca un creştin
Lângă părinţi,
Pe deal,
În sat, la noi...

DACĂ - de Oană Stefan Valentin

Doar dacă…
mi-ar lipsi o inimă
-cea din stânga-

mi-ai da
un ticăit în plus
pentru veșnicie?

Infinitul
nu ne așteaptă,
trece fără virgule
și fără zăpadă.

Dar dacă…
n-aș avea un zbor
mi-ai dărui
o pana fermecată
să planez rotund
în dublu de spirală?

Sau…
hai să oprim timpul
să-mi crească o inimă
în aripa ta.

De ce oare cerul
nu sfâșie toamna
mai multe furtuni
…. de alb?

20 09 2012

LIMPEDE NEGRU - de Oană Stefan Valentin

Crestat, soarele
înflorește trifoi verde
crucificat.

Ziua curge plin
în lacrimi dulci-amar
șiroaie.

Sărut orizontul
pe buze crispate
uscat.

Lumina
e doar negru intens
bâlbâită pe note
de jar.

20 09 2012

nu-mi este ușor - de Belean Maria

să mă descurc cu atât de multe sensuri potrivnice
cuvintele umblă împiedicate

am lăsat doar tăcerea-mi
să se așeze lângă Muntele Sfântului Semn
să mă învețe cum se tace înalt
până în adâncimile ochilor
binefacerile liniștii senine
care doarme pe prispă
îmi spune cât de aproape este depărtarea
uit pași între mersul de exaltare
și târâtul deprimărilor adânci
în același punct imposibil de trecut
limbajul lăuntric și cel exterior
sunt diferite de al tău
pentru a putea trasa o linie dreaptă

Maharișhi plutește înspre înălțimi olimpiene...

ceva din sufletul împietrit al Arunașalei
a trecut în chihlimbarul ochilor mei
mai presus de gândire
firesc
ca o moarte
sau ca o naștere
confruntate cu augusta prezență
nu mai sunt doar slăbiciuni mărunte
este însuși seninătatea inalterabilă
acel vis alb
din care nu mai ții minte nimic
pentru a lua adevărul din palmă
va trebui să ies din cântecul tău
să pot curge lin
fără a compara înțelepciunea cu viața
strălucitoare ca zăpada
caldă ca soarele
este clipa conștiinței că sunt
este de ajuns
doar cu o singură mână pe roata olarului
să modelezi ulciorul
și să întelegi
că salcâmii sunt flori
ce-și au cuibul în noi

să îngenunchezi în rugăciune
doar cuvintelor

roza sufletului meu - de Ovidiu oana-pârâu

azi roza sufletului meu
cu drag deja e dăruită,
unui păr roş` ce-un alizeu
îl mişcă-ncet, ca pe-o ispită.

ar trebui să cred că fata
cu părul roşu, viu, aprins,
de-o roză a fost dată gata
şi să mai ştiu că am învins,

hotarele dintre iubirea
ce-n suflete părea să steie,
dar florii, nu i-a fost menirea
s-aprindă-n sufletu-i scânteie.

acum, privesc la roşia floare
şi mă gândesc la părul ei
mişcat superb sub vânt de-o boare
ce-n suflet mi-aducea scântei.

mă consolez cu o secundă
în care am văzut, uimit
cum firele-nveleau plăpândă,
roza ce eu i-am dăruit.

vor trece anii şi firesc,
în carte voi ajunge, poate
acolo unde-ncremenesc
iubirile, ca flori presate.

târziu, o lacrimă fierbinte
mă va aduce iar la viaţă
iar fata-şi va aduce-aminte
sărutul dat de dimineaţă

[din "Ciclul rozelor"]

VIVERE - de Cristina Maroiu

Timpul îmi muşcă lacom din chip
şi îmi aşează pe obraz
patina aurie a zilelor ce-au fost…
Doar ochii mi-i mai recunosc;
sunt aceiaşi, ca în copilărie: mari,
rotunzi, sclipind în rostul
unor înţelesuri
mai presus de toate doctrinele marilor filosofi!

Uite, inima mea a rămas deschisă;
i s-au rupt peceţile de la atâtea furtuni,
fără de răgazuri între ele!
Dar stau aşa, în calea nopţii,
dreaptă şi curată,
cu unica certitudine că m-am născut
cândva
din pătrarul perfect al lunii,
şi că tot acolo mă voi întoarce
mai târziu,
ca la un veşnic Acasă!

AZI sunt aici, şi nu mă tem: Îndrăznesc
să respir din verdele ierbii,
să trăiesc roşu
şi să sper albastru
la tihna unui curcubeu
scăldat de ploi cu soare!

AZI sunt aici, şi nu mă tem: Zâmbesc!
Poate că mâine
nu voi mai fi decât o altă urmă
strivită de pasul timpului!
Ce dacă? Îmi asum riscul
de a striga din toate venele
că am trăit,
Acum şi Aici,,
fără termen de garanţie,
atinsă de minunea uimirii,
uimită de tine,
Viaţă!

22.09.2012

INIMA MEA ÎN TOAMNĂ - de Boris Ioachim

I
Doamnă toamnă - viaţa mea
O îneci în amintire...
Sufletu-mi cum aş putea
Să-l îmbăt de fericire?

Toamnă - cântec cenuşiu
Viu miroşi a despărţire…
Suflet, sufletu-mi pustiu,
Vag mai ştie de iubire.

Doamnă toamnă – inima
Bate-n ritmuri funerare
Toamnă hâdă, viaţa mea,
De ce n-are căutare?

II
Stau ferestrele pustii şi reci
Vântul numele mi-l strigă-n noapte
Amintiri se-ngână pe poteci
În miros dulceag de mere coapte.

Înc-o toamnă mi-a bătut în geam…
Oare câte înc-or să mă cheme?
Doamne, anii tineri să-i mai am
Toamna n-ar putea să mă blesteme.

Toamna – vechi tovarăş de beţii
Să gândesc la moarte mă îndeamnă…
Zilele şi nopţile pustii
Ale tale sunt, beţivă toamnă.

III

Se zbenguie-n aer firavi funigei
Lumina e galbenă, calmă
Din aburul verii o frunză de tei
Cu jale îmi cade în palmă

Stau singuri salcâmii la margini de drum
Nu-s păsări pe ramuri să-i plângă
Pe marginea văii, în haină de fum
Prelinge-se toamna nătângă.

Ce arsă e iarba pe dealuri, pe şesuri!
O, vară – minune de-arome ce-ai fost!
Rămân amintiri cu vagi înţelesuri
Atât; şi salcâmii plângând fără rost.

IV

Deasupra mea e cerul şi-acolo Dumnezeu.
Alături, sub fereastră, un tei şi câţiva plopi.
O urbe păcătoasă şi-n ea destinul meu;
Şi toamna care vine, şi drumul plin de gropi.

Un câine prin gunoaie adulmecă hulpav,
Amară dup-amiază şi lume la plimbare,
Şi dangăte de clopot cu timbru-nalt şi grav
Deasupra, peste case - neputinciosul soare.

Mereu, mereu, angoasă şi lacrimă de sclav
Apusuri ruginite pe urbea păcătoasă,
Şi câinele ce scurmă gunoaiele hulpav
Şi toamna care vine – şi jalea ce m-apasă.

V
O, inimă bolnavă azi,
Bolnavă ieri şi-ntotdeauna
De ce-n tristeţea neagră cazi
Când vârcolaci mănâncă luna?

Au toamna ţi-a-mplântat hain
Al disperării greu pumnal?
Ori pregeţi veşnic în suspin
Plutind pe-al vieţii silnic val?

De ce mă dori în asfinţit?
Sau m-ai durut din totdeauna?
De ce ţi-e zbuciumul cumplit
Când vârcolaci mănâncă luna?

VI

Azi, iubirile de ieri
Mi se-arată ca-ntr-un vis…
Toamna, vreme de dureri,
Norul pleoapei mi-a deschis.

Vagi parfumuri, vagi păreri
Mă-nfioară-n ceas târziu…
Toamna – vreme de dureri
Urlă-n noapte a pustiu.

Vai! Mâine, dar mâine ce va fi,
Lacrimă sau dor zadarnic?
Plânsul meu, cine-l va şti,
Piaza rea sau vântul harnic?

VII

De fiecare toamnă mă leag-o despărţire,
Ogoarele arate de IERI îmi amintesc
Şi crângurile verii, rămase-n părăsire
De-o altfel de durere, perfid, îmi amintesc.

În fiecare toamnă fiinţa-mi vrea să moară
Dar veselă scânteie mereu se-mpotriveşte:
E gândul ce-mi şopteşte de dulcea primăvară,
De veşnica speranţă, ce-n mai înmugureşte.

E toamna gândul negru şi inima pribeagă
Lipsită de speranţă, lipsită de temei,
Dar vesela scânteie făcută-i ca să şteargă
Zăbranicele toamnei şi stihiile ei.


VIII

Nu-i nici o bucurie în viaţa mea banală…
Iubito, vine toamna şi frunza-i tot mai rară.
Priveşte, la fereastră, copacii ce se ndoaie
Şi gustă-n pragul uşii văzduhul plin de ploaie

Nu-i nici o bucurie în viaţa mea pustie…
Că vine, iarăşi, toamna – dă frunza mărturie.
Priveşte, să-ţi dai seama, de ce mi-e dragă vara
Şi nu ofta când vine, înnegurată, seara.

Nimic, nici o schimbare în viaţa mea haină…
Te uită, vine toamna, natura-i de rugină,.
Întreabă-mă, iubito, când plouă-n faptul serii
Şi-o să-ţi răspund cu glasul, cu patima durerii.


IX

Toamna, târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare…
Ca un palid craniu, străveziu
Hâdă râde luna peste zare.

Miezul nopţii… stihii la fereşti
Lin valsează-n ritmurile toamnei…
Vai! Copilărie, unde eşti,
Să m-ascund la pieptul cald al mamei?

Tinereţe – râset argintiu
Unde e gingaşa ta suflare?
Toamna – târfă cu păr ruginiu
Cântă-n noapte viers de desfrânare.

X

Sunt cântăreţul toamnei, de-a pururi blestemat
Să cânt căderea frunzei în zborul ei planat.

Să-mi curgă ploi în suflet şi-n inima pustie
Să plâng când cade bruma, în nopţi de insomnie.

Sunt cântăreţul singur pe care toamna-l doare
Când ciorile stau ciucur pe negrele ogoare.

Eu ştiu când vine toamna după mirosul firii
Şi veşnic mă va arde stigmatul amintirii.

Sunt cântăreţul toamnei şi-al zilelor noroase
Şi sunt poetul nopţii şi-al veşnicei angoase.

Din jurnalul unei zi arămii - Ella Franc

ecoul vesel al merelor s-a pierdut
printre copacii goi exilaţi dincolo de cerul verii
în Oraşul de Aramă
sub felinarul care înnoptează stingher
pe Strada Toamnei
vrăbii în pelerine de umbre
ciugulesc din visul înflorit al unei crengi
gândurile de apă
ale oamenilor aplecaţi de aripi -frunze
ascund verdele unui curcubeu
răpus în lupta cu un nor -zmeu
la fereastra lunii
în calendarul Oraşului de Aramă la numărul 9
plouă ...
plouă , plouă
cu note portocalii din ,, Anotimpurile” lui Vivaldi