voulez-vous? de Nuța Istrate Gangan

ce văi şi ce dealuri, darling
ce nisipuri fierbinţi
palma ta pribeagă răsfiră

mângâierile tale ard
și cerul întreg
mi se spintecă în fulgere
și-n revărsări de ploi

(nu ştiam că vecinul tău cântă la pian)

îmi colinzi adâncurile
și îmi atingi înalturile
lași în urmă dâre de lumină
am să-ţi mor într-o zi în braţe
se vor mira că
după atâta vreme sunt încă fierbinte
dar nu vor fi surprinşi
când îmi vor descoperi
firele electrice scurtcircuitate
în interior

(Clayderman?crezi că este acelaşi pianist?)

îmi aprinzi vulcanii
împrăştiindu-mi lavă în sânge
îmi agiţi mările şi îmi dezlănţui furtunile
fără să-ţi pese de corăbiile tale
care se izbesc sălbatic de ţărm

(știam ca ți-l amintesti...)

apoi mă aduci din nou
pe ţărmuri calme şi line
zâmbeşti palid
aşteptând răbdător
reaşezarea plăcilor tectonice
și liniştea dinaintea altei furtuni

(nu zâmbi, vorbesc senzual pedagogic
vrei să discutăm geografie
în francais, cherie?)

Nostalgii de toamnă... de Nicoara Nicolae-Horia

E arămită frunza din vârsta mea de-acum,
Iar toamna îmi adună tăcerile-n hambare,
Căruţele cu mere se-aud venind pe drum

Din Munţii mei prin care mă susură izvoare...

Pe Deal, căsuţa noastră şi-n jur otavă crudă,
Din linişte pasc mieii cu ochii lor duruţi,
Uitate-n Rugăciune icoanele asudă
Şi te aşteaptă Mamă cu dor să le săruţi...

Noiembrie e-aproape, ca spiţele de-obadă,
Să mă mai naşti odată eu ştiu că nu mai poţi,
Un Arieş de stele mă duce în baladă,
Vreau nunta mea să-mi fie acolo printre Moţi...
...........................................................................

E arămită frunza şi stă de-acum să pice,
Iar toamna îmi adună poemele-n hambare,
Niciunul dintre ele n-aş vrea să mi se strice-
La vremea lor din toate să guste fiecare...

Doruri de Elena Iuliana Constantinescu

Dor de tine
Dor de noi,
Dor de ziua ce s-a dus

Dor de soare în apus
Dor de bucurie;
De speranțe și visări
Dor de mare,
Dor de munte,
Dor de noi;
Mă cuprinde-așa un dor
De cei dragi,
De ce-i frumos!
Dor,
Ce dor!
Azi mi-e tare dor,
De dor;

Elena Iuliana Constantinescu

IARĂŞI Dan Lucian Corb Muzică,Versuri şi Recitare Fotografii Iulia Colan

IUBESC GEOMETRIC de Stefan Oana Valentin

forma de măr pârguit
roșu sprințer, viermuit
galben când e întuneric

pe partea de asfințit.

coapsele dulci încrucișate
sub rotund, plinul de sân
picioarele toate, înșurubate
în grămada caldă de fân.

forma de inimă-n mers
dintre-ale tale albe cărări
mijlocul, dulcele tors
de cântate eterne chemări.

iubesc dulceagă aroma
de piele atât de fierbinte
ce se închină la forma
de moale și roză

rană de minte.

04 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

ÎN GEANA TOAMNEI - de Irina Nedelciu

Încet, ca o boare, trecut-a şi vara
Cu serile lungi şi flori printre nuci,
Aud cum în trist îmi cântă vioara
Şi plec tremurând pe drumul spre lunci.

M-adie un suflu de toamnă, amară
Şi sufletu-mi plânge în paşii mei trişti,
Privesc către boltă cu inima-n gheară
Şi lacrima-mi cântă pe obrajii încinşi.

S-a stins înc-un vis, adus astă vară.
Cenuşă de fluturi, cu asta am rămas?
Mă strânge iubirea, în toamna bizară
Şi-un tot fantomatic îmi joacă-n balans.

Şi trista pădure, îmi râde şi-mi spune,
Că marea-ţi iubire, o şoaptă-a rămas.
Ascunsă în şagă, prin vară... şi-mi vine
S-arunc în adâncuri... amarnicul glas.

De-ai şti ce iubire îmi joacă prin vine,
În valsul iubirii te-ai pierde un ceas!
Te-aş strânge în braţe şi-n şoapte sublime
Ţi-aş spune că-n suflet, doar tu mi-ai rămas.

Da-s gânduri nebune, căzute prin umbre
În geana-nserării, prin foşnet de haz.
Ce-mi lasă-n tăcere, doar doruri şi fiere
Şi lacrimi amare căzând pe obraz.

PEISAJ DE TOAMNĂ - de Boris Ioachim

Revarsă crugul cu largheţe

Fuioare reci de cer lichid…
E-un timp pustiu, plin de tristeţe,
Şi-amarul toamnei-i vesel ghid.

Atâta râu de lacrimi varsă
Văzduhul hohotind de plâns!
Veninul lumii se revarsă
Din pâcla unde dens s-a strâns.

Copacii plâng cu frunze moarte
Şi flori bolnave-n hohot plâng…
Cu dărnicie toamna-mparte
Tristeţi ce-n suflete se strâng.

Pe chipuri, semenii mei poartă
Blazaţi, posaci şi prea livizi
Amara lor, banală, soartă –
Parcă şi ei devin lichizi.

Noroi cleios sub paşi chifteşte
Şi paşi greoi pe drumuri trec
Iar râu-n clocot hohoteşte –
Doar ciorile cu drag petrec.

Căci peste pajişti şi ogoare
Stăpâne-s ciorile deplin –
Natura-ntreagă parcă moare
Cu geamăt greu şi trist suspin.

Revarsă cerul ca o mare
Fuioare reci de plâns amar…
O, Doamne, razele-ţi de soare
O clipă scoate-le, măcar.

Căci lumea Ta şi-aşa-i amară
Şi mult prea plină de suspin…
Tristeţea toamnei mă doboară
Şi mă îneacă-n greu venin…

Când tata s-a hotărât să moară - de Boris Ioachim

Cu nori cerneşte zarea amurgu-nvineţit,
Abraş se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă şi vag cam plictisit -
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.

Se-nvârte prin ogradă, firav şi gârbovit,
Încet frecându-şi barba ţepoasă şi căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher, dar mucalit -
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.

La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare :
„Ca toate din ogradă, s-au şubrezit un pic...”
Şi apoi rosteşte alb, cu ascunsă disperare:
„De acuma, însă, mie – nu-mi trebuie nimic...”

Sub norii de cenuşă, stă tata-nţepenit
Şi tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Şi-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generaţii, într-o zodie nefastă.

Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire ţintind, parcă, în gol ...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas -
Cu el se stinge-o lume – sub veac nepăsător.

S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz şi nesimţit –
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...

Începutul pierdut - de Cătălin Codru

Mi-am curăţat ochii, într-un vas de argint,
În care apa curată a vălurit trecutul meu
... în acea tipsie am văzut argintii...
Care m-au vândut.
Am împreunat mâinile a rugăciune
În jurul arborelui ce mi-a devenit cruce.
Aşa mi-au cântat cocoşii...
Vreme de trei zile.
Am gustat iar şi iar din fructul interzis
Şarpele îmi spusese cum să o cuceresc pe Eva
Blana fratelui meu pe care l-am ucis...
Mi-a strigat sânge... şi sânge a curs.
Nu am mai refăcut drumul Egiptului,
Pentru că am înţeles cum pot schimba tot.
Mi-am pierdut începutul.
... Doar trăind invers...
Am să ajung, din urmă libertatea.

Bună dimineața! de Elena Iuliana Constantinescu

De după lacul de tăceri
Din noaptea înstelată
Se ridică soarele,
Văpaie de lumină;
Grăbită să alerge
În luncă,
Dimineața,
Coboară sprintenă
Printre florile albastre
Lumină zâmbind,
Ce inundă lumea
Cu mireasma
Fragedă
A florilor multicolore
O bună dimineața;