fă-mă un blues, darling de Nuța Istrate Gangan

pentru că
you were always on my mind...

alină-mi cumva durerea aceasta
care îmi sfârtecă adâncurile
și care nu se lasă păcălită
de nici un narcotic

trece-mă prin curcubeul degetelor tale
și fă-mă să-mi uit numele
nimeni nu s-a vindecat doar cu un dans
ai să-mi spui
cuprinzându-mi clepsidra corpului
în palme fierbinţi
dar multe răni s-au vindecat
cu iubire am sa-ți răspund
în vreme ce
durerea mea se va arcui
pe zidurile tale
și va desena umbre fugare

maybe I didn't love you
quite as often as I could have
îmi şopteşti la ureche
și cioburile încep să se topească
sub atingerea ta
transformându-se din nou în cristalul din care
sufletul meu a fost construit

fă-mă un blues, darling
desfă-mi rochia
și dezgoleşte umărul rece
desenează noi contururi
trasează-mi linii, măsoară-mi adâncimi
fă ceva cu dorinţa aceasta sălbatică
strânsă într-un pumn
și sugrumată într-un geamăt surd

fă-mă un blues, darling
pentru că
you are always on my mind...

Ce voi mai scrie mâine... de Nicoara Nicolae-Horia

Te-aud umblând prin gândurile mele-
Ce voi mai scrie mâine, nu-ntreba,
Poezia, nu-i ca toate cele,

Nu ştii când vine şi când pleacă ea!

Pictorul se pune şi pictează,
Culorile de-a valma lui îi vin,
Compozitorul, singur de creează,
Toate sunt la timpul lor divin!

Acum, se uită-n ochii mei o floare,
Ştiu ce gândeşte, ce visează ea,
Parfumul ei şi mângâie şi doare-
Da! asta este poezia mea!

Ce voi mai scrie mâine? ai răbdare!
Aici, acum, acest poem al meu
Mai are-atâtea semne de-ntrebare-
Când va fi gata? știe Dumnezeu...

Simfonia din amurg de Ene Adrian Daniel

În dimineţi cu rouă, reci,
Îmi iau sub braţ vioara,
Colind ascunse, mici poteci,

Până se lasă seara.

Păşesc tăcut de vise dus
Spre locul din câmpie,
Unde-n al soarelui apus
Se naşte-o simfonie.

O simfonie de culori,
De larmă sau de şoapte,
Ce iscă tremur şi fiori
Când astrul cade-n noapte.

Se-adună-n cârduri păsărele,
Vin zâne din păduri,
Pe un covor făcut din stele,
Coboară din trăsuri.

Izvorul pur cu apă lină
În şipot de cristal,
Aşteaptă greierii să vină
Pe înverzitul mal.

Adie vântul printre flori
Stârnit de-o iasomie,
Decoru-i alb, blânde ninsori
Din fir de păpădie.

Se văd lumini de licurici
Ca torţele prin fân,
Croieşte drumul un arici,
În urma lui rămân...

Îmi taie calea un bondar,
O ciută se adapă,
Din aripi bat lăcuste rar,
Concertul să înceapă!

La ateneu, într-o câmpie
Sunt doar un spectator,
Vrăjit de-a vieţii simfonie
Şi de-al naturii cor.

O muzică fără egal
Mă face să plutesc,
De secole un festival
Mă face să trăiesc.

Apare luna din senin,
A negurii frumoasă,
Oftează soarele...ce chin!
Roşind o vrea mireasă.

Sunt clipele când se-ntâlnesc,
Amurgul iute trece,
Sunt clipele când se doresc
În universul rece.

Spectacolul a luat sfârşit
Pe scena milenară,
O să-l aştept şi-n răsărit
Cu luna şi-o vioară.

MI-E TEAMĂ de Stefan Oana Valentin

Că nu pot citi
Bâlbâielile sacre
De dinți stricați

Urlați în salivă
De prefăcuți farisei.

Că zidul va înflori
În crăpături de crin
Însângerat roșu
Emblemă sfântă
De suliți.

Că soarele va tuna
Cu nori negri
Prea uzi, bine
De frig întemnițat
În oase.

Că cei mulți
Mă vor blestema
Luând în derâdere
Urcușul meu
Pe pământul

Prea vertical.

02 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Prohod de Boris Ioachim

Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,
Ca un bănuţ pe pieptul unui mort
Căci deznădejdea toată mi-ai ghicit-o

Şi frigul ce în mine, demult, port.

Simţindu-ţi răsuflarea dulce, caldă
Şi stând, aşa, în neagră delăsare,
Imagini sumbre mintea-ntruna-mi scaldă
Şi-mi vin, avan, gândiri de îngropare:

Văd licurici în noapte cum lumină
Călătoria mea spre nicăieri
Şi crengi de plopi aud, văd cum suspină
În seri de spaimă, humă şi păreri.

Iar din coroane roase de rugină
Salcâmii, darnici, prohodind frunzare
Vor străjui, fideli, sleita-mi tină -
Până-or pieri şi ei întru uitare.

Din mii de buciume sunând şi goarne
Turbatul vânt, în miez adânc de noapte,
Liniştea seacă, vajnic, o s-o-ntoarne –
În dimineţi, m-o plânge-n surde şoapte.

Scâncind uşor, ca un căţel-orbete,
M-o plânge, zilnic, teiul din fereastră…
Mireasma-i dulce n-o să mai îmbete
Privirea mea, cândva, de dor albastră.

…Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,
Şi-o lacrimă îmi laşi, cu greu, drept ort;
Nu plânge: ştiu că sila mi-ai ghicit-o
Şi-otrava ce de-o viaţă-n suflet port...

să nu mă chemi de Maria Belean

în plimbările tale nocture 
oricum voi veni 
așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns 

- Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
lumina ochilor tăi va sfărma pietre
în zborul veșnic
cu răbdarea mai mare
decât a miriștei în așteptarea ploilor
a orașului însetat de pașii liniștii

o să cred
că în podul palmei tale
cresc nopți albe
într-un șir lung până la stele
în care
doar eu îmi voi despleti părul
doar ție îți voi arăta
ce gură frumoasă am
șoptind rugi
de dor

privește-mă
să nu adorm

nu voi ști niciodată
cum îți place să te numesc
seara ești fir de cer
prevestind tandru
prin pețiolul fiorului ce doarme
artificii
în zori
ploi
care spală urma de sărut

vin și deseară
să nu mă chemi
nu pierd nicio noapte de ceară
îngenuncheată de flacără ei

NIMICNICIE ! de Stefan Oana Valentin

Noroi negru
De printre stele,
Humă flămândă

Fără pământ,
Ceasul cel mut,
Dansul de iele,
Felinarul stins,
Trist, mai demult.
Suflet de gater
Cu dinții goi,
Reptilă târâtă
Fără de gând,
Diamantul fals
Lipsă-n inele,
Vorbă tăioasă
De dulcele rât,
Cădere diurnă-n
Pierdutul apus.
Lingușire pentru
O biată pâine,
Prosternare
La zeii de cifre,
Îți multumesc
Că nu m-ai vrut!

02 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Sonet de Emil Marian

Cu agramații printre noi,

Trăim și-n poezie.

În incultură-nvie

Ai alfabetului gunoi.

În limba lor cea cocoșată,

De vorbe ei nu au habar.

Precum un monstru literar,

Gramatica e scîlciată.

Asediul ăstor ignoranți,

Prin versurile de mutanți,

Cu „monstre” ne inundă.

Și din a lor lume imundă,

Literatură de noroi,

Vin agramații printre noi..

Trimite-mi toamna de Nuța Istrate Gangan

Trimite-mi toamna ca pe o durere,
Pe care vreau s-o simt până la sânge,
Prin ochiu-mi trist străfulgerări de galben,

M-or subjuga şi-n taină mă vor plânge.

Trimite-mi toamna ca pe o pedeapsă,
Ca pe-o-nchinare la un zeu proscris,
Dureri de frunză arsă şi de brumă,
S-or răzvrăti în trupul meu ucis.

Trimite-mi toamna ca pe o iubire,
Năvalnică dar tristă şi pustie,
Un umăr cald pentru a mea tâmplă,
Un zâmbet în eterna-mi agonie.

Trimite-mi toamna dezgolirii noastre,
Ca pe o evadare dintr-un crud sistem,
Curând am să te uit şi-n plină toamna,
Durere-ți sunt când tu îmi ești blestem.

Trimite-mi toamna ca pe-o împăcare,
Capitulând durerilor din noi,
Suntem mult prea nevolnici în iubire
Însă suntem fantastici la război.

Suntem înfrânţi şi fiecare pierdem,
Ce-am investit o viaţă, într-o zi,
Trimite-mi toamna disperării noastre,
Acum când încă mă mai poţi găsi.

Flori de toamnă de Corina Nica

Respir din nou a dulce toamnă.
Bogate-s serile ce-nseamnă
Că-n flori mă-mbrac să te iubesc

Și-al meu poem e-așa firesc.

Mi-ești imn în suflet și-n cuvinte
Și-mi placi cum ești, așa cuminte
De parcă noi ne-am fi iubit
Și-n alte vremi, la infinit.

Te-am așteptat prin vis, prin versuri
Am căutat prin universuri
Un suflet geamăn iubitor
Care să simtă-același dor.

Și într-o toamnă-am fost mireasă
Acelui ce-a văzut frumoasă
O viață simplă lângă mine
Și o speranță de mai bine.

Și te iubesc cu-același drag
Te-aștept ades cântând în prag
Îmbrac vestmânt de albe flori
Și zilele ni-s sărbători.

(Corina Nica, 1 sept.2012)