MIHAI BRAVU - de Aurel Peteoaca

Mihai taranii sunt legati de glie,
Boerii toti si-au pus averile in joc
Si din Viena intarzie o solie,
Doar ochii tai au valvatai de foc.

Ce gand te macina ghiaure?
Ce aliante se lasa inca asteptate?
Mai marii lumii vor laurii sa-ti fure,
Dar umbra ta ii umileste in pacate.

La Calugareni doar pentru o zi,
Neajlovul in sange ai inecat,
Doamne si azi manoasele campii,
Te asteapta tot viteaz si tot neinduplecat.

Ti s-a tocit si sabia la brau,
Iar barda in stanga parca a ruginit,
Doar roibul tau mai spumega in frau,
Ca sa te poarte intr-un atac cumplit.

Doamne ai fost iertat de esafod,
Numai tradarea n-a putut ca sa te sara
Si ti-au curmat speranta in rod,
Dar visul tau a rotunjit o tara.

In Alba Iulia ,in inima de Ardeal,
In albe straie,Doamne,sa revii,
Sa-ti sorbi iar nemurirea din pocal,
De frica, o vesnicie,dusmanii te vor stii.

Buzestii frati ti-au fost ca fratii,
Iar Novacestii garda,uneori si scut
Si ai comandat in lupta Dunarea,Carpatii,
Iar mlastina te ajutat cat a putut.

Maria Ta ai fost precum un soare,
Iar vitejia ta va ramane anotimp,
Esti cel mai sfant,absenta ta ne doare
Si nu vom da vrodata Carpatii pe Olimp.

Iar pohta ce ai pohtit marite Doamne,
Ne-a fost porunca vie peste ani,
Istoria te-a retinut in cuget si icoane
Si etalon de piaza rea pentru dusmani.

Campia Turzii mai poarta rana adinca,
A neputintei de a fi oprit pe asasini
Si o remuscare acida inca ne maninca,
Precum viroza infipta cronic in plamani.

MI-E DOR DE PAUNESCU - de Aurel Peteoaca

Esti pus la zid si unii inca te acuza,
Ca ai fost poet de curte sau un poet prea mare,
Ca Tara si Poporul ti-au pozat ca muza,
Si ca Romania o iubeai cu inversunare.

Tu ti-ai purtat toti spinii pe fruntea sangerie,
Si-ai marturisit iubirea chiar rastignit pe cruce,
Iar faptul acesta il stiu strabunii de sub glie,
Clevetirile,azi, imi par neavenite si caduce.

Eu vin cu Dacii Liberi sa facem o revolta,
Eu vin ca aparare,in blugi si-n adidasi,
Iar Voronetul scrie lizibil pe-a sa bolta,
Ca praful nemuririi iti scanteie in pasi.

Ai incendiat prin tineri zeci de stadioane,
Iar poezia ta tamaduia ca un balsam,
Ne este dor poete sa te vedem cu toane,
Si spiritul sa-ti intre in creativ vacarm.

Ai fost bolnav de tara,ireversibil si acut,
Ai iubit femeia,vazand-o sublima zeitate,
Erai in stare s-o reinventezi din nuiele si din lut
Si ai absolvit-o ireversibil de pacate.

Pacient,cu tricolorul ciuruit pe sange,
Avand o boala dar nu si-un tratament,
Mi-e dor de tine,tristetea in mine plange,
Iar timpul mi se pare nefiresc de lent.

Mi-e dor de Paunescu,ca de-un frate,
Mi-e dor de Paunescu,ca de-o ruda,
Bat clopote la Putna,vibreaza o cetate,
Si-un neam intreg in remuscare mai asuda.

Furia de a fi român ( II) - de Boris Ioachim

Furat fără ruşine, ca-n codru, acest popor,
Se pare că nu are, deodată, viitor…
În patru zări albastre i-s-au risipit bărbaţii –
Aşa e când la cârmă sunt strâmbii şi guşaţii.

La capăt sunt ajunse hotarele răbdării –
Şi adânc e-nfiptă-n inimi sămânţa dezbinării;
Un neam lipsit de milă, unire şi răbdare –
Sortit e să se afunde în veşnică uitare.

Mai spornici în mişcare sunt melcii şi sunt racii –
Căci ţara, azi, o umplu bolnavii şi săracii…
Şi alăturea de hoţii, ce-şi fac groteşti căsoaie,
Vezi fiii ăstei naţii cum scurmă prin gunoaie.

Minciuna-ajunsă-i artă – iar furtu-i virtuos…
Şi bine-i doar de-aceia ce s-au înfipt la os;
Trudeşte-n van românul, la dări plătind cu sârg –
Căci proastă-i socoteala - de acasă până-n târg.

Debusolaţi şi singuri, copiii, totuşi, cresc…
Dar nu ştiu să discearnă frumosul de grotesc;
Dezamăgiţi de viaţă, bătrânii, trişti ne mor –
Şi golul cin’ să-l umple, la loc, în urma lor?

…La orizont, prezentul, e-un fel de viitor -
Şi blestemat, se pare, e-n veci, acest popor…
Speranţele, pierdute, în amintiri rămân –
Şi vie-i doar furia de a te numi „român”…

Fetitei mele... de Cornelia Stamati

Cand ai plecat, s-a rupt in mine-o lume!
Voiam sa urlu,in brate sa te strang...
Eu pot lupta cu toti si sa-i infrang,
Doar tu, copile, sa ma strigi pe nume...MAMA...

Aici tot aerul, miroase a tine
Si praful,vantul, soarele si marea!
Dar usa cand deschid, lacrima vine
Ca nu iti vad surasul si chemarea...MAMA...

Tu stii,ca nimeni si nimic, pe acest pamant,
Nu mi te poate rupe, din fiinta!
Dar in genunchi cobor cu juramant...
Copil frumos,tu spera si sa ai credinta!...IN MAMA!

EU SUNT AICI...IA BINE SEAMA!...

Insomnie II - de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când
S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.

Cerul… de Lacrimioara Lacrima

Sus, deasupra noastra,
E bolta albastra
Plina de mister
Se numeste…cer.
Daca-i primavara
Soarele apare
E mangaietor
Inca de prin zori,
Vara-i mai frumos
In rasarit duios
Pana asfinteste
El ne-nveseleste
Norii cand se strang
Lacrimile-i curg
Racorind pamantul
O data cu vantul
Cu frunze se joaca
Doar ca sa le placa
Stropii care uda
Intr-o ploaie pura
Tainica uimire
C-o simpla privire
Descoperi pe cer
Atata mister…
*
Atunci, cand e toamna
Vise lungi te-ndeamna
Sa nu bagi in seama
S-alungi orice teama,
Cer posomorat
Ploaie si mai mult
Poate te simti singur
Strabatut de ganduri
Caci iarna-i aproape
Cer cu grele pleoape
Zapada va cerne
Cu fulgi albi prin gene
Noaptea…acolo sus
Stele sunt…sau nu-s
Vor fi inghetate
Cu dor luminate
De-o luna ascunsa
Ca-i de ger patrunsa,
Coltul meu de cer
Cel de azi si ieri
E taram de vis
In iubire prins
Noi doi am trecut
Orice anotimp
Cerul de-l privesc
Imi reamintesc
Ca dragostea noastra
E…sub bolta albastra…
*
Cerul este vesnic, oglinda de vis, privindu-l…nimic, n-o sa fie-nvins, poate de aceea, este dragostea, albastra minune…infinit spre lume…

de voi fi - de Zaniciuc Carmen

mi se vor așeza toate lucrurile
pământul mă va sufla în praf
mă voi risipi și voi rămâne
umbra unui vis
ca puful de păpădie voi zbura
el va ține singurătatea mea
și eu îi voi duce dorul

în vecie

ne-am regăsit într-un haos al ființei
un pai ce ia foc în razele soarelui
să le aprindă pe toate
și dacă ard
las moartea pământului s-o ducă
în mormânt

O ipoteză - de Lavinia Amalia

Zideste-ma intre pamant si cer
Sa fiu cararea pe care pasesti
Tu fi-mi designer,eu iti sunt model.
Calca cu grija,sa nu ma strivesti,
Ca pe un vis crescut intamplator
La margine de suflet-gand stingher.
Sterge ferestrele de praf si nor
Sa pot elucida acest mister,
Inconjurat de-armatele tacerii
Care un curcubeu au zamislit
Inseninand cuprinsul departarii...
Azi clopotele bat pentru iubit.

Insomnie III - de Boris Ioachim

O pasăre de noapte îmi ţipă la fereastră –
Veghind ca insomnia, spinoasă buruiană,
Să nu se ofilească, dintru a minţii glastră –
Şi, ochii-mi, să nu pună, cumva, geană pe geană.

Se aud în noapte greieri, iar vântul lin adie,
Salcâmii-şi storc parfumul pe târgul prăfuit…
Din depărtări, furtuna, trimite - drept solie –
Un tunet stins, lugubru – mai mult un mormăit.

Ce namilă hidoasă îmi pare neagra noapte!
Şi-n creier îmi pătrunde, adânc şi dureros,
Şuvoi de gânduri negre, dojenitoare şoapte,
Ce-mi spun că-n viaţa-mi stearpă, nimic nu e frumos.

O, pasărea aceasta, ce-şi ţipă disperarea –
Sau, poate, fericirea-şi vesteşte, cu mult sârg -
Îmi tot aduce-aminte că nu-mi găsesc cărarea
Şi-mi cere, insistentă, cu moartea să fac târg.

Strivit de plumbul zilei, de silnicia ei,
Încerc, fără nădejde, odihna să-mi găsesc…
Dar, pasărea îmi strigă, cu deznădejde: ”Hei,
Nu mai urzi speranţe, ce-oricum, se risipesc!”

Nu mai urzesc speranţe, nici amintiri nu am –
Mi-e trecerea prin lume – aproape de sfârşit…
Afară, vijelia, pornită-i pe bairam –
Salcâmi se zbat, în noapte, cu geamăt tânguit.

Iar pasărea, într-una, îmi ţipă, cu mult sârg –
Veghind ca neagra noapte, încet, timpul să-mi cearnă…
Salcâmii-şi storc parfumul pe prăfuitul târg –
Şi n-am nici o nădejde, să pun geană pe geană…

Amintiri postume... - de Nicoară Nicolae-Horia

Nu îţi fie teamă,
Verbul încă-i viu
Şi îmi poartă paşii
Hoinăriţi prin lume,
Câteodată-mi vine
Să m-apuc să scriu
Cartea mea de versuri-
Amintiri postume...
Cerul de acasă
Plin e de cuvinte,
Ca un glas de clopot
Mântuit la Blaj
Tu să-mi fii aproape
Ca şi înainte
Când aveai în palme
Sufletul meu gaj...
Bântuie prin aer
Patimi fără nume,
Seceta preface
Rugăciunea-n scrum-
Câteodată-mi vine,
Şi nu ştiu anume
Cine mă îndeamnă,
Să mă scriu postum...