Cerul… de Lacrimioara Lacrima

Sus, deasupra noastra,
E bolta albastra
Plina de mister
Se numeste…cer.
Daca-i primavara
Soarele apare
E mangaietor
Inca de prin zori,
Vara-i mai frumos
In rasarit duios
Pana asfinteste
El ne-nveseleste
Norii cand se strang
Lacrimile-i curg
Racorind pamantul
O data cu vantul
Cu frunze se joaca
Doar ca sa le placa
Stropii care uda
Intr-o ploaie pura
Tainica uimire
C-o simpla privire
Descoperi pe cer
Atata mister…
*
Atunci, cand e toamna
Vise lungi te-ndeamna
Sa nu bagi in seama
S-alungi orice teama,
Cer posomorat
Ploaie si mai mult
Poate te simti singur
Strabatut de ganduri
Caci iarna-i aproape
Cer cu grele pleoape
Zapada va cerne
Cu fulgi albi prin gene
Noaptea…acolo sus
Stele sunt…sau nu-s
Vor fi inghetate
Cu dor luminate
De-o luna ascunsa
Ca-i de ger patrunsa,
Coltul meu de cer
Cel de azi si ieri
E taram de vis
In iubire prins
Noi doi am trecut
Orice anotimp
Cerul de-l privesc
Imi reamintesc
Ca dragostea noastra
E…sub bolta albastra…
*
Cerul este vesnic, oglinda de vis, privindu-l…nimic, n-o sa fie-nvins, poate de aceea, este dragostea, albastra minune…infinit spre lume…

de voi fi - de Zaniciuc Carmen

mi se vor așeza toate lucrurile
pământul mă va sufla în praf
mă voi risipi și voi rămâne
umbra unui vis
ca puful de păpădie voi zbura
el va ține singurătatea mea
și eu îi voi duce dorul

în vecie

ne-am regăsit într-un haos al ființei
un pai ce ia foc în razele soarelui
să le aprindă pe toate
și dacă ard
las moartea pământului s-o ducă
în mormânt

O ipoteză - de Lavinia Amalia

Zideste-ma intre pamant si cer
Sa fiu cararea pe care pasesti
Tu fi-mi designer,eu iti sunt model.
Calca cu grija,sa nu ma strivesti,
Ca pe un vis crescut intamplator
La margine de suflet-gand stingher.
Sterge ferestrele de praf si nor
Sa pot elucida acest mister,
Inconjurat de-armatele tacerii
Care un curcubeu au zamislit
Inseninand cuprinsul departarii...
Azi clopotele bat pentru iubit.

Insomnie III - de Boris Ioachim

O pasăre de noapte îmi ţipă la fereastră –
Veghind ca insomnia, spinoasă buruiană,
Să nu se ofilească, dintru a minţii glastră –
Şi, ochii-mi, să nu pună, cumva, geană pe geană.

Se aud în noapte greieri, iar vântul lin adie,
Salcâmii-şi storc parfumul pe târgul prăfuit…
Din depărtări, furtuna, trimite - drept solie –
Un tunet stins, lugubru – mai mult un mormăit.

Ce namilă hidoasă îmi pare neagra noapte!
Şi-n creier îmi pătrunde, adânc şi dureros,
Şuvoi de gânduri negre, dojenitoare şoapte,
Ce-mi spun că-n viaţa-mi stearpă, nimic nu e frumos.

O, pasărea aceasta, ce-şi ţipă disperarea –
Sau, poate, fericirea-şi vesteşte, cu mult sârg -
Îmi tot aduce-aminte că nu-mi găsesc cărarea
Şi-mi cere, insistentă, cu moartea să fac târg.

Strivit de plumbul zilei, de silnicia ei,
Încerc, fără nădejde, odihna să-mi găsesc…
Dar, pasărea îmi strigă, cu deznădejde: ”Hei,
Nu mai urzi speranţe, ce-oricum, se risipesc!”

Nu mai urzesc speranţe, nici amintiri nu am –
Mi-e trecerea prin lume – aproape de sfârşit…
Afară, vijelia, pornită-i pe bairam –
Salcâmi se zbat, în noapte, cu geamăt tânguit.

Iar pasărea, într-una, îmi ţipă, cu mult sârg –
Veghind ca neagra noapte, încet, timpul să-mi cearnă…
Salcâmii-şi storc parfumul pe prăfuitul târg –
Şi n-am nici o nădejde, să pun geană pe geană…

Amintiri postume... - de Nicoară Nicolae-Horia

Nu îţi fie teamă,
Verbul încă-i viu
Şi îmi poartă paşii
Hoinăriţi prin lume,
Câteodată-mi vine
Să m-apuc să scriu
Cartea mea de versuri-
Amintiri postume...
Cerul de acasă
Plin e de cuvinte,
Ca un glas de clopot
Mântuit la Blaj
Tu să-mi fii aproape
Ca şi înainte
Când aveai în palme
Sufletul meu gaj...
Bântuie prin aer
Patimi fără nume,
Seceta preface
Rugăciunea-n scrum-
Câteodată-mi vine,
Şi nu ştiu anume
Cine mă îndeamnă,
Să mă scriu postum...

O bufniţă supărată... - de Radu Adrian Gelu

Bufniţa creaţă cică e înţeleaptă,
ştie a număra stelele de pe cer,
aşteptând şoricei noaptea toată,
să iasă din al lor secret ungher…

Ochii mari parcă zâmbesc roată,
în lumina cea de stele nocturnă,
din balconul de frunze tot caută,
o mişcare de musteţi în ţărână…

Somnambulă-n zori, morocănoasă
este pe noaptea ce stinge stelele,
e flămândă, nu-i chiar bucuroasă,
fără şoricei, a privit doar astrele…

Bufniţa de noapte cu ochii închişi,
după frunziş la culcare numără oi,
măcar odihnă s-aducă ochilor irişi,
ignorând cât poate, trezitul broscoi…

Mierla-i sparge în ureche un ecou,
Uuuu-hu-huuu… ţipă a sperietură,
apoi începe a număra oile din nou,
retrasă acum într-o largă scorbură…

N-apucă să sforăie şi o ciocănitură
răsună-n toţi pereţii, ce hămălaie,
vecina bate cuie-n fiece crăpătură,
la viermişorii moi numărând vioaie…

Off… doar o moţăială poate apucă
mahmură până ce noaptea iar vine,
o numărătoare de stele să-i aducă,
până atunci, bune ar fi ceva aspirine…

Coridă - de Costel Suditu

Ce splendide coarne!
Ce muşchi de Titan!
Priviri, să destrame
O lume de jar!

Ce copite strălucitoare
Îmi sunt ropot de inimă!
Nebuniei, oh, ce desfătare
Îi este plăcerea nebună!

Ca un Zeu priveşte!
Cu nările adulmecând,
----Şi totuşi plăpând,
Ce viaţa-i urzeşte
Luptând;

Înfige copita adânc în nisip,
Îşi umflă plămânii cu zarea precară,
----Şi parcă de viaţă-l secară
Cei ce-l privesc,
Când dintr-odată i-apare un chip,
El că şi zboară!
Şi toţi zbenguiesc;

Se-mpiedică, însă, exact ca un Zeu,
Se ridică şi-aruncă scânteie;
Sărmanul, e strâmb chipul meu
Ce simte că sânge-o să beie;

O viaţă aleargă prin glod altă viaţă;
Una-i cu spadă şi minte,
Cealaltă, cu ţepene coarne în faţă,
Şi clipele sfinte;

Rânjesc saltimbancii, el stând, îi sfidează,
Copita îi tună, toţi tac, zarea muge;
De sus, de data aceasta veghează
Sângerosul de Ares, cu pufta-i de sânge;

Sub pielea lucioasă sunt prinşi ca-ntr-un dans,
Unul cu altul toţi muşchii;
Îi picură viaţa când suflă pe nas,
Ar vrea parcă sufletul puştii;

Oare câţi oameni, ca el, ar putea
Să stea cu pieptul în zare,
Când spada chiar pieptu-ar străpunge aşa,
Şoptindu-i în creier că moare?

Şi câţi biruinţa ar da pe un joc
Ştiind că le stă în putere?
S-accepte cumva netrebnicul troc,
Al celor ce moartea le cere?

E ceasul din urmă, din spate căzut,
În soare coarnele saltă,
Să vadă netrebnicii ce nu au văzut,
Mai muge încă odată!

Spoit el în roşu, spre roşu repede
Cu inima ce-i clocoteşte,
O şansă acelui nedrept care crede,
Ucigându-l, că biruieşte;

Şi a biruit sărmanul cu spadă,
Cu capă şi măreţie,
Ce nu are ochi şi suflet să vadă,
A lumii mare prostie.

Mai ştii?... - de Lavinia Amalia

Cum ieri ne ridicam
privirile spre soare,
Cum ne-mpleteam sub raza lui
Dincolo de sfidare?...
Mai sti?...
Cum mistuiam ca un altar
Jertfa buzelor tale
Si-n seva lor ma rasfatam
Sub dulcea apasare?...
Acum ma arde-abisul tau
Ce-mi picura pe coapse
Acorduri vii in Re minor
Din lacrimile-albastre
Mai sper ca sunt unicul val
In marea ta de doruri
Chiar de acum pictez pe mal
Icoane si simboluri...

ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca...

CINEVA MAI… SUS - de Patricia Serbanescu

Nimeni nu e forţat… să rezonăm la fel
Se-apropie, se-ating, doar cei ce au în suflet
Iubire, simţăminte, umani cu-acelaşi ţel,
Scânteia izvorată, din sete şi… din cuget…

Căci fiecare-n lume are un drum precis
Ne-om întâlni odată, şi ne vom recunoaşte,
Numai pe rând găsi-vom, calea spre paradis
Un drum déjà ştiut, ce-i dincolo de astre…

Suntem chiar diferiţi, vibraţia spune tot
În spirit ni s-arată… reala-nfăţişare,
Ea nu e măsurată şi nu pot s-o socot
E totul ce contează… fiind nemuritoare…

Putem să coborâm în bezna din mormânt
Doar spiritul se-nalţă, către un mândru soare
Şi fiecare urcă pe-un postament, ce-i sfânt
Aceasta este greaua noastră…încercare.

Aş vrea să înţelegem, durerea nu contează
În jur avem doar viaţa ce cântă şi vibrează,
Noi suntem măsuraţi, cu ale noastre fapte
Şi Cineva mai Sus…le-nscrie într-o carte.