AŞTEPT IUBIREA LA POPAS - de Patricia Serbanescu

de aş avea adresa ta

aş coborî din steaua mea
să vărs din sufletu-mi amar,
doar arşiţa, prinsă-n pojar.

din spiritul meu răvăşit
de-atatea doruri zdrenţuit
mi-aş coase aripi de condor,
şi aş veni la tine-n zbor.

aş lua cu mine-o mândră stea
să mi-o aduci, când vei urca…
să-i simţi fiorii cristalini,
sunt ca ai mei, poţi să-o alini…

vei strânge mierea revărsată
cu focul ce ne arde-n vatră,
nu vei mai vrea să stai stingher,
şi vei zbura din iarbă…-n cer.

s-ajungi să-ţi risipeşti iubirea
găsindu-ţi printre sori, menirea,
îngăduind să stingi odihna
şi să-ţi oferi, mai târziu tihna.

să fim, cum sufletul ne-o cere
rugă slăvim de mângâiere,
lumină fie-n timpul cea rămas
şi s-aşteptăm iubirea… la popas.

nu știai, nu-i așa? - de Nuța Istrate Gangan

îmi spui că ţi-e bine
în inima mea
că te răcoreşte
ploaia cuvintelor mele
și te înduioşează
toamna surâsului meu

îmi spui că ţi-e bine
simţindu-mi trăirile
zvâcnindu-ţi în palmă
și că uneori
încerci să mă vindeci cu tandreţe
din interior

îmi spui că ţi-e bine
și că zâmbeşti
la gândul că mă poţi simţi
aşa cum nimeni altcineva
n-o va putea face
vreodată

ți-e bine...
dar uneori te simt
bâjbâind pereţii
precum un orb
își caută calea cu bastonul său
.........................................
(nu ştiai că inima mea
nu are ieşiri
nu-i aşa?)

Nu sunt... de Nicoară Nicolae-Horia

Nu sunt preot, n-am preoţit vreodată,

Cuvântul meu- tăcerea mea dintâi e!
Tu, iartă-mă, femeie, şi mă iartă-
Îmi amiroase gândul a tămâie.

Te uiţi la mine cum se uită luna
Cu stelele deasupra la un loc,
Eu sunt în voia Lui dintotdeauna
Şi nu din timpul tău fără noroc.

Dacă m-atingi cu ochii şi cu mâna
Aerul se-aprinde-n jurul meu
Şi totuşi tu îmi eşti aici stăpâna-
Stinge-mi focul, stinge-mă mereu...

Nu sunt preot, de-am spovedit vreodată
Sub patrafirul Gândului tăceri,
Tu iartă-mă, femeie si mă iartă
Când singură cuvântului mă ceri;

Aici noi suntem amândoi minunea,
Aici noi suntem amândoi zălog,
Nu sunt preot, îmi place rugăciunea
Şi singur şi din tine să mă rog...

Asta-i țara ta, copile... de Nicoară Nicolae-Horia

Cu șperacluri și cu pile,
Cu boieri și cu haiduci,
Asta-i țara ta, copile,
Unde-n lume să te duci?

Peste tot se înserează,
Stai aproape lâng' ai tăi,
Cel de sus ți-a dat-o-n pază
Să o aperi de cei răi!

Mă cuprinde iar mânia
Ca pe prințul din povești,
Vin străini în România-
„Doamne, ce frumoasă ești!”

Hai, deșteaptă-te odată,
Strânge dorul meu la sân
Și din zarea îndepărtată
Nu uita că ești român!
....................................
N-am hodină nopți și zile,
Toate grijile mă dor,
Asta-i țara ta, copile,
Cealaltă-i țara lor...

Asta-i țara ta, copile... de Nicoară Nicolae-Horia

Cu șperacluri și cu pile,

Cu boieri și cu haiduci,
Asta-i țara ta, copile,
Unde-n lume să te duci?

Peste tot se înserează,
Stai aproape lâng' ai tăi,
Cel de sus ți-a dat-o-n pază
Să o aperi de cei răi!

Mă cuprinde iar mânia
Ca pe prințul din povești,
Vin străini în România-
„Doamne, ce frumoasă ești!”

Hai, deșteaptă-te odată,
Strânge dorul meu la sân
Și din zarea îndepărtată
Nu uita că ești român!
....................................
N-am hodină nopți și zile,
Toate grijile mă dor,
Asta-i țara ta, copile,
Cealaltă-i țara lor...

MIHAI BRAVU - de Aurel Peteoaca

Mihai taranii sunt legati de glie,
Boerii toti si-au pus averile in joc
Si din Viena intarzie o solie,
Doar ochii tai au valvatai de foc.

Ce gand te macina ghiaure?
Ce aliante se lasa inca asteptate?
Mai marii lumii vor laurii sa-ti fure,
Dar umbra ta ii umileste in pacate.

La Calugareni doar pentru o zi,
Neajlovul in sange ai inecat,
Doamne si azi manoasele campii,
Te asteapta tot viteaz si tot neinduplecat.

Ti s-a tocit si sabia la brau,
Iar barda in stanga parca a ruginit,
Doar roibul tau mai spumega in frau,
Ca sa te poarte intr-un atac cumplit.

Doamne ai fost iertat de esafod,
Numai tradarea n-a putut ca sa te sara
Si ti-au curmat speranta in rod,
Dar visul tau a rotunjit o tara.

In Alba Iulia ,in inima de Ardeal,
In albe straie,Doamne,sa revii,
Sa-ti sorbi iar nemurirea din pocal,
De frica, o vesnicie,dusmanii te vor stii.

Buzestii frati ti-au fost ca fratii,
Iar Novacestii garda,uneori si scut
Si ai comandat in lupta Dunarea,Carpatii,
Iar mlastina te ajutat cat a putut.

Maria Ta ai fost precum un soare,
Iar vitejia ta va ramane anotimp,
Esti cel mai sfant,absenta ta ne doare
Si nu vom da vrodata Carpatii pe Olimp.

Iar pohta ce ai pohtit marite Doamne,
Ne-a fost porunca vie peste ani,
Istoria te-a retinut in cuget si icoane
Si etalon de piaza rea pentru dusmani.

Campia Turzii mai poarta rana adinca,
A neputintei de a fi oprit pe asasini
Si o remuscare acida inca ne maninca,
Precum viroza infipta cronic in plamani.

MI-E DOR DE PAUNESCU - de Aurel Peteoaca

Esti pus la zid si unii inca te acuza,
Ca ai fost poet de curte sau un poet prea mare,
Ca Tara si Poporul ti-au pozat ca muza,
Si ca Romania o iubeai cu inversunare.

Tu ti-ai purtat toti spinii pe fruntea sangerie,
Si-ai marturisit iubirea chiar rastignit pe cruce,
Iar faptul acesta il stiu strabunii de sub glie,
Clevetirile,azi, imi par neavenite si caduce.

Eu vin cu Dacii Liberi sa facem o revolta,
Eu vin ca aparare,in blugi si-n adidasi,
Iar Voronetul scrie lizibil pe-a sa bolta,
Ca praful nemuririi iti scanteie in pasi.

Ai incendiat prin tineri zeci de stadioane,
Iar poezia ta tamaduia ca un balsam,
Ne este dor poete sa te vedem cu toane,
Si spiritul sa-ti intre in creativ vacarm.

Ai fost bolnav de tara,ireversibil si acut,
Ai iubit femeia,vazand-o sublima zeitate,
Erai in stare s-o reinventezi din nuiele si din lut
Si ai absolvit-o ireversibil de pacate.

Pacient,cu tricolorul ciuruit pe sange,
Avand o boala dar nu si-un tratament,
Mi-e dor de tine,tristetea in mine plange,
Iar timpul mi se pare nefiresc de lent.

Mi-e dor de Paunescu,ca de-un frate,
Mi-e dor de Paunescu,ca de-o ruda,
Bat clopote la Putna,vibreaza o cetate,
Si-un neam intreg in remuscare mai asuda.

Furia de a fi român ( II) - de Boris Ioachim

Furat fără ruşine, ca-n codru, acest popor,
Se pare că nu are, deodată, viitor…
În patru zări albastre i-s-au risipit bărbaţii –
Aşa e când la cârmă sunt strâmbii şi guşaţii.

La capăt sunt ajunse hotarele răbdării –
Şi adânc e-nfiptă-n inimi sămânţa dezbinării;
Un neam lipsit de milă, unire şi răbdare –
Sortit e să se afunde în veşnică uitare.

Mai spornici în mişcare sunt melcii şi sunt racii –
Căci ţara, azi, o umplu bolnavii şi săracii…
Şi alăturea de hoţii, ce-şi fac groteşti căsoaie,
Vezi fiii ăstei naţii cum scurmă prin gunoaie.

Minciuna-ajunsă-i artă – iar furtu-i virtuos…
Şi bine-i doar de-aceia ce s-au înfipt la os;
Trudeşte-n van românul, la dări plătind cu sârg –
Căci proastă-i socoteala - de acasă până-n târg.

Debusolaţi şi singuri, copiii, totuşi, cresc…
Dar nu ştiu să discearnă frumosul de grotesc;
Dezamăgiţi de viaţă, bătrânii, trişti ne mor –
Şi golul cin’ să-l umple, la loc, în urma lor?

…La orizont, prezentul, e-un fel de viitor -
Şi blestemat, se pare, e-n veci, acest popor…
Speranţele, pierdute, în amintiri rămân –
Şi vie-i doar furia de a te numi „român”…

Fetitei mele... de Cornelia Stamati

Cand ai plecat, s-a rupt in mine-o lume!
Voiam sa urlu,in brate sa te strang...
Eu pot lupta cu toti si sa-i infrang,
Doar tu, copile, sa ma strigi pe nume...MAMA...

Aici tot aerul, miroase a tine
Si praful,vantul, soarele si marea!
Dar usa cand deschid, lacrima vine
Ca nu iti vad surasul si chemarea...MAMA...

Tu stii,ca nimeni si nimic, pe acest pamant,
Nu mi te poate rupe, din fiinta!
Dar in genunchi cobor cu juramant...
Copil frumos,tu spera si sa ai credinta!...IN MAMA!

EU SUNT AICI...IA BINE SEAMA!...

Insomnie II - de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când
S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.