Întoarcerile
în trecut pot deschide răni pe care le credeai cicatrizate. Sau îţi pot trezi
amintiri pe care, parcă cu un fel de bună ştiinţă, ai preferat a le uiţi.
De-a lungul timpului încercăm să ne construim fericirea în funcţie de dorinţă şi putinţă. Ne-o croim după chip şi asemănare, şi cu un fel de masochism mascat, ne-o comparăm cu a altora.De parcă se pot compara două fericiri, de parcă nu am fi unici în felul nostru, în trăirea noastră şi în fericirea sau nefericirea noastră.
Mi-am construit fericirea din momente mici. Am reuşit să trec peste ambiţii mărunte deşi eram tentată să mă pierd în amănunte nesemnificative. Am dat importanţă majoră unor lucruri care nu meritau nici un gram de atenţie şi am trecut pe lângă altele extrem de importante neluându-le în seamă. Apoi m-am trezit şi am realizat că sunt singura responsabilă de mulţumirea mea sufletească. Am realizat că fericirea nu se vinde la tarabă ci, ca un Meşter Manole destoinic şi încăpăţânat, trebuie să mi-o construiesc şi reconstruiesc chiar dacă unele ambiţii şi dorinţe îmi vor rămâne pe veci îngropate.
Sunt un om mulţumit pentru faptul că am făcut tot ceea ce se putea face la un moment dat. Poate erau soluţii mai bune, poate astăzi, analizând, mă gândesc că unele lucruri ar fi trebuit să aibă alt curs. Am înţeles foarte devreme în viaţă că nu ne naştem cu aceeaşi şansă şi că uneori trebuie să forţezi un pic destinul.
Astăzi mă privesc în oglindă şi sunt mulţumită de omul care mă priveşte înapoi. Dar a fost un timp în care aş fi făcut oglindă ţăndări.
Reîntoarcerile în trecut sunt balsam pentru suflet. Rănile, chiar cicatrizate tot mai au în ele un pic de durere, dar e o durere binefăcătoare, purificatoare.
Timpul a trecut şi nu a aşteptat pe nimeni. Nu contează ce biruri ai plătit sau ce blesteme sau binecuvântări ai avut în viaţă.
Şi mă regăsesc uimită de faptul că îmi iubesc Timpul care a trecut.
De câteva zile "vorbesc" cu cineva care m-a întors cu aproape trei decenii în urmă. Oameni, fapte... este incredibil cum mi se perindă totul prin faţa ochilor de parcă a fost ieri. Până şi acel sentiment ciudat de nepotrivire, îmi iese la suprafaţă după atâta amar de vreme.
Citesc, apoi recitesc şi îmi simt ochii fierbinţi şi umezi. Şi, cu un fel de neînţeleasă durere îmi aduc aminte de cuvintele altcuiva:
"Nimic nu durează, Ochi Frumoşi, nimic, nici măcar iubirea asta pe care o vorbeşti tu cu atâta patos"
Atunci nu am fost prea atentă. Complimentul m-a luat prin surprindere. Dar mai târziu, în fata literelor jucăuşe de pe ecranul computerului am înţeles perfect.
Şi-ţi spun că înţeleg.
Dar privesc în jur şi văd iubire, multă iubire şi mă încăpăţânez să fiu de acord cu tine.
De-a lungul timpului încercăm să ne construim fericirea în funcţie de dorinţă şi putinţă. Ne-o croim după chip şi asemănare, şi cu un fel de masochism mascat, ne-o comparăm cu a altora.De parcă se pot compara două fericiri, de parcă nu am fi unici în felul nostru, în trăirea noastră şi în fericirea sau nefericirea noastră.
Mi-am construit fericirea din momente mici. Am reuşit să trec peste ambiţii mărunte deşi eram tentată să mă pierd în amănunte nesemnificative. Am dat importanţă majoră unor lucruri care nu meritau nici un gram de atenţie şi am trecut pe lângă altele extrem de importante neluându-le în seamă. Apoi m-am trezit şi am realizat că sunt singura responsabilă de mulţumirea mea sufletească. Am realizat că fericirea nu se vinde la tarabă ci, ca un Meşter Manole destoinic şi încăpăţânat, trebuie să mi-o construiesc şi reconstruiesc chiar dacă unele ambiţii şi dorinţe îmi vor rămâne pe veci îngropate.
Sunt un om mulţumit pentru faptul că am făcut tot ceea ce se putea face la un moment dat. Poate erau soluţii mai bune, poate astăzi, analizând, mă gândesc că unele lucruri ar fi trebuit să aibă alt curs. Am înţeles foarte devreme în viaţă că nu ne naştem cu aceeaşi şansă şi că uneori trebuie să forţezi un pic destinul.
Astăzi mă privesc în oglindă şi sunt mulţumită de omul care mă priveşte înapoi. Dar a fost un timp în care aş fi făcut oglindă ţăndări.
Reîntoarcerile în trecut sunt balsam pentru suflet. Rănile, chiar cicatrizate tot mai au în ele un pic de durere, dar e o durere binefăcătoare, purificatoare.
Timpul a trecut şi nu a aşteptat pe nimeni. Nu contează ce biruri ai plătit sau ce blesteme sau binecuvântări ai avut în viaţă.
Şi mă regăsesc uimită de faptul că îmi iubesc Timpul care a trecut.
De câteva zile "vorbesc" cu cineva care m-a întors cu aproape trei decenii în urmă. Oameni, fapte... este incredibil cum mi se perindă totul prin faţa ochilor de parcă a fost ieri. Până şi acel sentiment ciudat de nepotrivire, îmi iese la suprafaţă după atâta amar de vreme.
Citesc, apoi recitesc şi îmi simt ochii fierbinţi şi umezi. Şi, cu un fel de neînţeleasă durere îmi aduc aminte de cuvintele altcuiva:
"Nimic nu durează, Ochi Frumoşi, nimic, nici măcar iubirea asta pe care o vorbeşti tu cu atâta patos"
Atunci nu am fost prea atentă. Complimentul m-a luat prin surprindere. Dar mai târziu, în fata literelor jucăuşe de pe ecranul computerului am înţeles perfect.
Şi-ţi spun că înţeleg.
Dar privesc în jur şi văd iubire, multă iubire şi mă încăpăţânez să fiu de acord cu tine.
