Tainică năzuinţă de Radu Adrian Gelu

Prinzând briza-n adâncime
am simţit
razele trandafirilor de foc,
în cald frige.

Pe pat verde iarbă-n pasiune
am un vis
a urca înălţimi alpine-n stele,
licărire scurtă.

Sărutarea rece-n vânt hoinar
mă cuprinde
eu fragil pe zimţată creastă,
iubire delicată.

Spiritele urieşilor-n sacră ivire
mă cheamă
a culege petale vii de stele,
tainică năzuinţă.

Muntelui, plecăciune!... de Radu Adrian Gelu

Pătura de ceaţă cleştar

sub vântul rece şi amar 
sărută alpinele crenele 
a îndrăzneţelor castele.

Contur alb-ntunericime
o impunătoare înălţime
atemporal-n cristale pure
ridică dalbe vârfuri dure.

Abrupte-n ţurţuri castre
văile şuieră taine albastre 
umbre instabil alunecânde
s-adună şi dispar plăpânde.

Stâncile-n sanctuar sărută
puritatea cerului absolută
clipiri de stele cutreierate
veşmântă reflecţii argintate.

Mândru far călăuzitor… de Radu Adrian Gelu

La marginea viselor aud vocea,

la margine de munte răsuflarea,
şoptindu-mi uşor-n aer subţire,
dorurile ce cuibăresc-n simţire.

În umbra viselor gust amintirea
Căii Paradisului a găsi asemuirea,
peţind iubirea călătorind-n astre
dincolo de a Căii Lactee albastre.

Fluture zglobiu de stelară lumină,
speranţa-mi a realitate să devină,
marginea muntelui fiind sublimul,
visul e zborul a schimba destinul.

Mândru far călăuzitor spre stele,
boltit viu cu luminoasele citadele,
munte venerat ascultă-mi şoapta,
cu respect, de tine legându-mi soarta.

Culorile iubirii de Ene Adrian Daniel

Au răsărit flori pe câmpie,

Câtă culoare în priviri!
Cu verde scriu o poezie,
E vremea marilor iubiri.

Maro sunt pomii prin grădină,
Pe ramuri mugurii-s verzui,
Zăresc o rază de lumină,
Plecând din ochii tăi căprui.

Albastre râuri vin, inundă
Iubirea noastră de cristal,
În Marea Neagră ne afundă,
Al dragostei, năvalnic val.

Părul bălai, spice în plete,
Căzând pe umerii golaşi,
Lacrimi îţi sorb, cumplită sete
Când inima secată-mi laşi.

Ţi-e pielea toată aurie,
Sânii ca strugurii de dulci,
Porţi frunză galbenă din vie,
În roua zilei o arunci.

Ai buzele roşii ca macul,
Mă ameţesc când te sărut,
Durerii mele vei fi leacul,
Din dor iubirea s-a născut.

Contur de antică statuie,
Cu patimi sidefii cioplesc,
Bat suferinţa gri în cuie,
Port crucea celor ce iubesc.

Aura ta mă înconjoară,
Icoana mea fără de preţ,
Vom dezlega în astă seară,
Misterul de la Voroneţ.

Eşti mai fierbinte decât vara,
Încep uşor să mă topesc,
Din lumânare pică ceara,
Să ardă veşnic îmi doresc.

Ce roză este acum viaţa
După o noapte de amor,
Îmbătrânind, se lasă ceaţa,
Mucegăind culori ce mor.

Aleanuri de Boris Ioachim

Iubita mea, cu trupul de vioară,

Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti…
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim…
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim. 

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim…
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg…
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

…Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut…
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

DOAR APĂ de Stefan Oana Valentin

Creierul e aproape

90 la sută apă...
deci gândul e izvor.
Oare ce gândește marea?

Udăm florile
să conțină tot apă
și ne răspund culoare.
Oare ce gândesc mugurii?

Când ne e sete
sorbim inconștienți 
gânduri amestecate.
Oare te-am băut?

20 05 2012
Ștefan Oană

Visul inimii de Cornelia Stamati

Inca te astept...

cum asteapta dimineata,fiorul cald

al primei raze, pe tampla...

Iubesc, ii spun in soapta inimii mele ce se framanta,

in causul palmelor...inima, ce are ochii tai...

poate de aceea,sufletul meu,cu talpile ude de lumina,

e mereu in umbra ta...

si priveste...genele si irisul intunecat,

cutremurator de frumos si rotund,al acestei zile tinere...

Inca mai cred...

cu putere,cu dorinta,cu speranta!

Taci!...ii strig inimii,acestei inimi ce plange la fereastra cenusie si rece,

cumplit de rece,al sufletului tau...

TACI!...AM PIERDUT...

Inca...

Dar nu mai e nimic...

plec cu capul in jos...infranta...

in pumnii stransi,INIMA, bulgar de sare,

s-a spulberat demult...

Cornelia Stamati la 19 mai 2012·

MI-A APĂRUT AZI UN BĂRBAT ÎN CALE de Olga Alexandra Diaconu

Mi-a apărut azi
un bărbat în cale
şi-avea un nu ştiu ce
în mersul lui tihnit
că inima-mi bătea
mereu mai tare
şi pentru-o clipă-n
ochi mi te-ai ivit

L-am urmărit din poartă
cu privirea
cum se pierdea
plecând în drumul lui
şi mă-ntrebam
de ce mă pierd cu firea
de parc-aş fi rămas
a nimănui

O clipă şi-antors faţa
către mine
şi m-a privit cu ochii lui rotunzi -
poate-a simţit şi el ceva din tine,
ceva ce numai mie nu-mi ascunzi
Te mângâie acum altă femeie
ce-ncearcă rostul firii să-ţi pătrundă,
dar ai rămas al meu –
divina cheie doar eu ştiu
s-o trimit plutind pe-o undă.

de Olga Alexandra Diaconu

TORENŢIALĂ de Patricia Serbanescu

s-au rupt norii-n două, fulgeră şi plouă,

apele la vale curg într-o chemare...
izvoare dansează, pietre dantelează,
printre stânci vezi luna, ascunzându-şi urma...
razele de soare fugit-au în mare
bolta n-are frici, pocneşte din bici...
în mijlocul verii, zdrenţuiţi sunt norii
păsări ciufulite...în cub ameţite...

mulţi oameni visează cu conştiinţa trează..
macii de pe câmpuri, îndoiţi de vânturi
stau culcaţi în rânduri...
stropi de ploaie blândă pământu-l inundă...
aburi calzi difuzi, se-aşează zăluzi
doar pe cei confuzi...
ploaia care vine varsă legi divine,
câte-un strop ce doare, dă...la fiecare...
fără supărare.

Tinereţe de Boris Ioachim

…Sunt tânăr, încă, Doamnă – doar sufletu-i bătrân

Căci prea-l îndoaie veacul – cu vinete schimbări
Şi neguri, tot mai grele, să-l năruie, hapsân,
Se-nghesuie, adesea, venind din depărtări…

Din depărtări ceţoase, din trai sterp şi naiv –
Purtat în vremuri stranii, dus cam după ureche…
Copil fidel al vieţii dintr-un veleat parşiv
Când mi-am topit virtutea ca un lovit de streche.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i bolnav –
Cândva credeam, prosteşte, în milă şi dreptate…
Cândva credeam că omul pe om nu-l face sclav
Şi că, egali cu toţii, trăiam în libertate.

S-au dus acele vremuri, azi, cinic şi-ncordat
Din zi-n zi îmi duc traiul banal, plin de plictis –
Descoperind, întruna, şi trist şi înciudat
Că, totuşi, lumea noastră, nicicum nu-i paradis.

Azurul e departe – iar soarele-i prea sus
Şi, blestemaţi, naivii – cu capul în pământ –
Sunt pedepsiţi să calce cu pas greoi, supus
Şi cinstea – o ce vorbă! – e numai un cuvânt.

Iubirea mai răzbate – arar, tot mai arar -
Din pieptul meu ce-i, totuşi, mai îmbâcsit de rele…
Deşi cuvântu-acesta îmi e tot mai neclar –
Căci am iubit bezmetic, de-a lungul vieţii mele.

Sunt tânăr, încă, Doamnă, doar sufletu-i beteag
De atâtea compromisuri…şi fără ideal;
Mi-e mintea obosită, c-a unui biet moşneag
Şi orice vale-mi pare că-i doar urcuş la deal…