Străbătând din timpuri pustii si neguri de vreme
Încărcată de mituri, de poveşti, de legende…
Sybilla ne ţese-n umbre, lumini de dileme
E cea, care uninversuri de clipe transcende.
Priveşte sfios tăcerea, atât de pierdută…
Poteci işi astupă, clipind, cărări işi croieşte.
Din freamăt de codru işi face trista redută,
Cu foşnet de iarnă şi alb, tăcând iţi grăieşte.
Îmbrăcată in mantie de vis si mistere
Pe umerii fragezi acum, o istorie poartă…
Zăreşte prin hău, în alte lumi paralele
Pământenii, recreând-o mirific prin artă.
Privirea-i blajină se conturează cu taine
Rostind sintagme albastre, surori in surdină
Atâtea frumuseţi ne răscoleşte prin craine
Adevăr relativ va ieşi, când ea suspină.
Şi printre arbori străvechi, de păduri milenare
Din amintiri adormite, doar vânt povesteşte...
Ca povestea, rătăcind prin inepţii seculare
Să ne răstălmăcească azi, din ceea ce este.
Doar o dumbravă fiindu-ţi aproape agnată
Te urmează cu gemete pierdute, pe tine,
Scriind pe-o frunză volantă, de vânt o diadă
Noi muritorii, să nu te vedem o neştine.
Natura din jur, cu plecăciuni să se închine
Pe trunchiuri de arbori laşi scrijelit, câte-o soartă
Aşa văd eu, Sybillo, povestea cu tine
Caci alte mistere, nu stiu pe und’ te poartă.
Aş vrea să fii, la vară, dezgolită-ntr-o floare,
Să te-adulmec şi să iţi ghicesc plânsul din gând
Din polenu-ţi albastru pigmentează-mi izvoare,
Putând s-ajung la tine cu ochii închişi, oricând.
Îţi caut inocenţa pe-al geţilor vechi munte,
Pe-o Cruce de Cer, prin lumi cufundate-n mister...
Te invoc prin valuri de gând, veşnic tăcute,
Sybillo, pentru mine atât, misterul ţi-l cer...
( inspirata din pictura domnului Mihai Catruna)
