Dureri ascunse-n pulbere de vreme
Îmi obosesc tot trupul ofilit,
Mă năpădesc oftaturile grele
Ce-mi strig: Ajunge! Tu n-ai obosit?
Cutremurată-n gândurile mele,
Îmi spun cu hotărâre: Să abdic!
Să mă desfac de lanţurile rele
Şi-n vindecare să mă-nalţ un pic.
Dar clipa fricii vine cu putere
Încolăcind voinţa până la extrem,
Mă aruncă iar, în negrul de durere
Să nu păşesc nicicând, acel Eden.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu