URÂȚI-MĂ! - de Camelia Armati

Urâți-mă de vreți să fiți mai drepți,
Pe scena vieții aclamați, urâți-mă-nțelepți!
În mijloc este stâlpul pe unde vine-o rană,
De el legat e ciobul ce-a fost cândva o cană.

Urâți-mă, vă spun! De-o creangă de alun
Atârn- e frânghia cruzimii dată cu săpun...
O iarbă ascuțită crește și îmi sfărâmă talpa,
Urâți-mă, jucându-vă de-a Baba-Oarba!

Îmi cresc din palme șerpi care le leagă,
De stâlpul infamiei, de stâlpul ce mă pradă
Și i-aș strivi...Urâți-mă, căci nu pot,
Să beau sângele-otravă ca pe un compot!

Spinarea-mi este dreaptă și măduva așteaptă,
Să cadă peste mine betonul dintr-o treaptă,
Să mă strivească ura care-i în dumneavoastră.
Urâți-mă! Sunt buruiana dintr-o glastră!

Sunt cel mai aspru glas care vă-njură,
Sunt floarea albă cu chip de stârpitură,
Urâți-mă și dați-mi peste gură,
Cu iarna ce mă ninge-n armătură!

Urâți-mă, de vreți să fiți mai drepți
Și rupeți pomii ce-s albiți la piepți,
Apoi le faceți groapa mai adâncă,
Să nu se scoale, ori să se mai plângă!

Urâți-mă! Urâți-mă, vă spun! Acum!
Tăiați aripa și-azvârliți-mă în drum,
Să nu mai știe apa cui îi este sete,
Să curgă peste tot și să înmoaie pietre!

Sunt lucrul veșnic inutil, sunt Nicăieri
Și ieri am fost Niciunde, voi mâine veți fi meri
Ce înfloresc la geam și florile-s cu ochi,
Ce-admiră-o buruiană. Scuipați-o! De deochi...