Mă doare a toamnă tăcută şi rece,
Mă doare
a ploi ce-mi îneacă pământul,
În toamnă de mine, încet m-oi petrece,
M-oi pierde cu gândul, m-oi pierde cu vântul.
Mă doare tăcerea în toamnă de mine,
Cerşesc amintiri la colţuri de stradă,
Mă spală rugina, mă arde de tine,
Iar ochii mei abia pot să vadă.
Iubite, mă strânge corsetul de frunze,
Pământuri mocnesc războaie de-o vară,
Un vânt mă sărută de umede buze,
Şi-apusuri bolesc a doruri, spre seară.
Atâta trădare, atâta minciună,
În nopţi violete mi-e inima goală!
O toamnă ar vrea să ne ţinem de mână,
Dar dragostea zace în paturi, a boală.
Sătulă-s de mine, depresie-n toamnă,
Şi-un cer cărămidă, ce-a moarte mă cheamă;
M-apasă, iubite, singurătatea,
Şi cred că-i mai tâmpă, mai laşă ca moartea!
Nebuni ce-ar zbura şi cu aripi de lut,
Eu, bocetul lumii, abia de-l ascult,
Mă-nchid într-un mine, pustie şi rece,
Prohoduri de lacrimi, a toamnă s-or trece!
Ghiocuri de ape, miros de gutuie,
O viaţă sălcie, uşor amăruie,
Şi-un dor amarnic de tine, în noapte,
Dar tu eşti departe, atât de departe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu