Prohod de Boris Ioachim

Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,

Ca un bănuţ pe pieptul unui mort
Căci deznădejdea toată mi-ai ghicit-o
Şi frigul ce în mine, demult, port.

Simţindu-ţi răsuflarea dulce, caldă
Şi stând, aşa, în neagră delăsare,
Imagini sumbre mintea-ntruna-mi scaldă
Şi-mi vin, avan, gândiri de îngropare:

Văd licurici în noapte cum lumină
Călătoria mea spre nicăieri
Şi crengi de plopi aud, văd cum suspină
În seri de spaimă, humă şi păreri.

Iar din coroane roase de rugină
Salcâmii, darnici, prohodind frunzare
Vor străjui, fideli, sleita-mi tină -
Până-or pieri şi ei întru uitare.

Din mii de buciume sunând şi goarne
Turbatul vânt, în miez adânc de noapte,
Liniştea seacă, vajnic, o s-o-ntoarne –
În dimineţi, m-o plânge-n surde şoapte.

Scâncind uşor, ca un căţel-orbete,
M-o plânge, zilnic, teiul din fereastră…
Mireasma-i dulce n-o să mai îmbete
Privirea mea, cândva, de dor albastră.

…Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,
Şi-o lacrimă îmi laşi, cu greu, drept ort;
Nu plânge: ştiu că sila mi-ai ghicit-o
Şi-otrava ce de-o viaţă-n suflet port...