Menajerie de Boris Ioachim

Atâta tragedie zilnic –

Şi-atâta brambureală
Intrăm cu toţi – naiv sau silnic
Într-o aceeaşi oală.

Potăi cu chipuri de hienă
Ne latră-ntr-una ora
Şi-a lor fetid-amar-halenă
E –n nasul tuturora.

E calicie-n tot norodul
Ce bâjbâie prin soartă
Şi tot mai greu-şi-nghite nodul –
Căci şi-a-nghiţi e-o artă.

Dulăii zilei darnic bale
Pe viitor îşi lasă
Şi nu se-arată nici o cale
Spre-o zare luminoasă.

E-o ţară-n care doar pisoii
Ce dau frumos din coadă
Trăiesc decent – ceilalţi, ca boii,
Duc viaţă de corvoadă.

Ce mai înseamnă, azi, dreptate,
Ce mai înseamnă milă?
Când omul simplu cară-n spate
Cocoaşă de cămilă.

Puţină, neagră şi uscată,
Amară şi dospită,
E pâinea ce ne este dată –
Când nu ni-i azvârlită.

Hei, voi dulăi, voi, grase javre -
Voi, şleahtă gugumană,
Ce ne-aruncaţi mereu palavre -
Cum c-ar ploua cu mană,

Scurtat vă va fi, curând, nasul –
Când va cădea tavanul…
Căci ce aduce, deodat’, ceasul –
N-aduce, adesea, anul.

Voi, zei vârtoşi precum e lutul –
Stâlpii nerânduielii –
Vă veţi plăti peşin tributul,
La vremea răfuielii.

Căci prea amar este amarul,
La capăt de răbdare,
Când funia-ntinsă şi parul –
S-îmbrăţişaţi prea tare…