CHIN, DUIOS… de Patricia Serbanescu

senin e cerul… vântu-i cald

imense valuri bat vapoare,
mi-e inima un veştejit smarald
iar gândurile-mi sunt fugare

privesc străfundul ce-i podea
încununat cu algele marine
mă uit la cer, spre steaua mea
ce mult aş vrea-o lângă mine…

din mare, contemplez lumina
e-ntr-un şuvoi şi-i cadenţată,
ascult o muzică… divină
sunt sollo… plaja-i măturată…

şi am un chin duios şi blând
ca marea ce-şi întinde boarea,
parcă aş fi copil… plăpând
din ochi…îmi curge întristarea

ochii-s uitaţi pe luna nouă
aştern o rugă din ăst vis,
îmi cad mulţi picuri, iară plouă
căci ce-a fost dar…tot am promis…

să plouă-n hohote, cu doruri
caci am ajuns lângă hotar,
să fiu impinsă Sus…în goluri
poate-oi scăpa, de domul funerar.