luni, 3 septembrie 2012

ÎN GEANA TOAMNEI de Irina Nedelciu


Încet, ca o boare, trecut-a şi vara
Cu serile lungi şi flori printre nuci,
Aud cum în trist îmi cântă vioara
Şi plec tremurând pe drumul spre lunci.


M-adie un suflu de toamnă, amară
Şi sufletu-mi plânge în paşii mei trişti,
Privesc către boltă cu inima-n gheară
Şi lacrima-mi cântă pe obrajii încinşi.


S-a stins înc-un vis, adus astă vară.
Cenuşă de fluturi, cu asta am rămas?
Mă strânge iubirea, în toamna bizară
Şi-un tot fantomatic îmi joacă-n balans.


Şi trista pădure, îmi râde şi-mi spune,
Că marea-ţi iubire, o şoaptă-a rămas.
Ascunsă în şagă, prin vară... şi-mi vine
S-arunc în adâncuri... amarnicul glas.


De-ai şti ce iubire îmi joacă prin vine,
În valsul iubirii te-ai pierde un ceas!
Te-aş strânge în braţe şi-n şoapte sublime
Ţi-aş spune că-n suflet, doar tu mi-ai rămas.


Da-s gânduri nebune, căzute prin umbre
În geana-nserării, prin foşnet de haz.
Ce-mi lasă-n tăcere, doar doruri şi fiere
Şi lacrimi amare căzând pe obraz.

Eu am să fiu băiatul pasăre! de Ovidiu Oana-pârâu


Pentru început
cântecul meu va fi o litanie
gângurind despre ezitarea
primului sărut,
a primei atingeri
inserând mai apoi
geamătul sacadat
al primei pătrunderi.


Peste ea voi solfegia,
în ritmuri amețitoare,
scâncetele și respirațiile
amestecate cu bucuria
recunoașterii
de dincolo de noi.

Iar la final va țâșni trilul
înalt și ascuțit
al mărturisirii
ca o semnătură sonoră
pe cerul în care
nu mai încape nimic.

FIINȚA MEA de Elena Iuliana Constantinescu

Mersul cuvintelor
Pe cărările gândului
Răsună încet,

Supraveghindu-le somnul;
Se apropie mereu,
Cu pași repezi
Ziua de ieri,
Ce-mi cere socoteală
Pentru acest somn;
Pașii merg cadențați
Și lasă urme adânci
Pe pământul
Din interiorul ființei mele;

Elena Iuliana Constantinescu

O STEA de Elena Iuliana Constantinescu

M- am revoltat!
Și am cerut
O stea din cer;

Am căutat-o prin ochi
Și am găsit-o;
Una mică,
Să-ți ție de frică
În colț uitat
Rău așezat,
Dar e a mea
A mea este;
Găsit-am piroane
S-o țintui de boltă
Dar ea, suavă,
S-a aplecat,
O palmă mi-a dat
Părintește;
Fir-ar ea de stea!
Când o cădea
Tot n-am să mor
În ciuda tuturor,
Mulți ani
Voi aștepta
Până s-o naște
O alta ca ea;

Elena Iuliana Constantinescu

fă-mă un blues, darling de Nuța Istrate Gangan

pentru că
you were always on my mind...

alină-mi cumva durerea aceasta
care îmi sfârtecă adâncurile
și care nu se lasă păcălită
de nici un narcotic

trece-mă prin curcubeul degetelor tale
și fă-mă să-mi uit numele
nimeni nu s-a vindecat doar cu un dans
ai să-mi spui
cuprinzându-mi clepsidra corpului
în palme fierbinţi
dar multe răni s-au vindecat
cu iubire am sa-ți răspund
în vreme ce
durerea mea se va arcui
pe zidurile tale
și va desena umbre fugare

maybe I didn't love you
quite as often as I could have
îmi şopteşti la ureche
și cioburile încep să se topească
sub atingerea ta
transformându-se din nou în cristalul din care
sufletul meu a fost construit

fă-mă un blues, darling
desfă-mi rochia
și dezgoleşte umărul rece
desenează noi contururi
trasează-mi linii, măsoară-mi adâncimi
fă ceva cu dorinţa aceasta sălbatică
strânsă într-un pumn
și sugrumată într-un geamăt surd

fă-mă un blues, darling
pentru că
you are always on my mind...

Ce voi mai scrie mâine... de Nicoara Nicolae-Horia

Te-aud umblând prin gândurile mele-
Ce voi mai scrie mâine, nu-ntreba,
Poezia, nu-i ca toate cele,

Nu ştii când vine şi când pleacă ea!

Pictorul se pune şi pictează,
Culorile de-a valma lui îi vin,
Compozitorul, singur de creează,
Toate sunt la timpul lor divin!

Acum, se uită-n ochii mei o floare,
Ştiu ce gândeşte, ce visează ea,
Parfumul ei şi mângâie şi doare-
Da! asta este poezia mea!

Ce voi mai scrie mâine? ai răbdare!
Aici, acum, acest poem al meu
Mai are-atâtea semne de-ntrebare-
Când va fi gata? știe Dumnezeu...

Simfonia din amurg de Ene Adrian Daniel

În dimineţi cu rouă, reci,
Îmi iau sub braţ vioara,
Colind ascunse, mici poteci,

Până se lasă seara.

Păşesc tăcut de vise dus
Spre locul din câmpie,
Unde-n al soarelui apus
Se naşte-o simfonie.

O simfonie de culori,
De larmă sau de şoapte,
Ce iscă tremur şi fiori
Când astrul cade-n noapte.

Se-adună-n cârduri păsărele,
Vin zâne din păduri,
Pe un covor făcut din stele,
Coboară din trăsuri.

Izvorul pur cu apă lină
În şipot de cristal,
Aşteaptă greierii să vină
Pe înverzitul mal.

Adie vântul printre flori
Stârnit de-o iasomie,
Decoru-i alb, blânde ninsori
Din fir de păpădie.

Se văd lumini de licurici
Ca torţele prin fân,
Croieşte drumul un arici,
În urma lui rămân...

Îmi taie calea un bondar,
O ciută se adapă,
Din aripi bat lăcuste rar,
Concertul să înceapă!

La ateneu, într-o câmpie
Sunt doar un spectator,
Vrăjit de-a vieţii simfonie
Şi de-al naturii cor.

O muzică fără egal
Mă face să plutesc,
De secole un festival
Mă face să trăiesc.

Apare luna din senin,
A negurii frumoasă,
Oftează soarele...ce chin!
Roşind o vrea mireasă.

Sunt clipele când se-ntâlnesc,
Amurgul iute trece,
Sunt clipele când se doresc
În universul rece.

Spectacolul a luat sfârşit
Pe scena milenară,
O să-l aştept şi-n răsărit
Cu luna şi-o vioară.

MI-E TEAMĂ de Stefan Oana Valentin

Că nu pot citi
Bâlbâielile sacre
De dinți stricați

Urlați în salivă
De prefăcuți farisei.

Că zidul va înflori
În crăpături de crin
Însângerat roșu
Emblemă sfântă
De suliți.

Că soarele va tuna
Cu nori negri
Prea uzi, bine
De frig întemnițat
În oase.

Că cei mulți
Mă vor blestema
Luând în derâdere
Urcușul meu
Pe pământul

Prea vertical.

02 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Prohod de Boris Ioachim

Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,
Ca un bănuţ pe pieptul unui mort
Căci deznădejdea toată mi-ai ghicit-o

Şi frigul ce în mine, demult, port.

Simţindu-ţi răsuflarea dulce, caldă
Şi stând, aşa, în neagră delăsare,
Imagini sumbre mintea-ntruna-mi scaldă
Şi-mi vin, avan, gândiri de îngropare:

Văd licurici în noapte cum lumină
Călătoria mea spre nicăieri
Şi crengi de plopi aud, văd cum suspină
În seri de spaimă, humă şi păreri.

Iar din coroane roase de rugină
Salcâmii, darnici, prohodind frunzare
Vor străjui, fideli, sleita-mi tină -
Până-or pieri şi ei întru uitare.

Din mii de buciume sunând şi goarne
Turbatul vânt, în miez adânc de noapte,
Liniştea seacă, vajnic, o s-o-ntoarne –
În dimineţi, m-o plânge-n surde şoapte.

Scâncind uşor, ca un căţel-orbete,
M-o plânge, zilnic, teiul din fereastră…
Mireasma-i dulce n-o să mai îmbete
Privirea mea, cândva, de dor albastră.

…Te-ai aşezat pe pieptul meu, iubito,
Şi-o lacrimă îmi laşi, cu greu, drept ort;
Nu plânge: ştiu că sila mi-ai ghicit-o
Şi-otrava ce de-o viaţă-n suflet port...

să nu mă chemi de Maria Belean

în plimbările tale nocture 
oricum voi veni 
așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns 

- Maia, ești predestinată să însoțești îngerii
lumina ochilor tăi va sfărma pietre
în zborul veșnic
cu răbdarea mai mare
decât a miriștei în așteptarea ploilor
a orașului însetat de pașii liniștii

o să cred
că în podul palmei tale
cresc nopți albe
într-un șir lung până la stele
în care
doar eu îmi voi despleti părul
doar ție îți voi arăta
ce gură frumoasă am
șoptind rugi
de dor

privește-mă
să nu adorm

nu voi ști niciodată
cum îți place să te numesc
seara ești fir de cer
prevestind tandru
prin pețiolul fiorului ce doarme
artificii
în zori
ploi
care spală urma de sărut

vin și deseară
să nu mă chemi
nu pierd nicio noapte de ceară
îngenuncheată de flacără ei