Grăbit de prea iubit… de Elena Valeria Ciura

Şi iarăşi îşi înfinge gerul gheara,
Sărmanii ghiocei- cu ei vorbesc,
Supuşi îşi pleacă trişti, , eburneanul clopot-
Se cam prefac a nu şti, când greşesc!

Au îndrăznit,sărmanii, să ne-alinte
După o iarnă- negreşit, prea lungă,
Nici calendarul nu-şi prea este-n fire
Ba, chiar îl bănuiesc că-i într-o dungă!

Să-i ducem într-o glastră, până mâine-
Poate s-a răzbunat destul natura
Şi soarele pitit , cu laşitate
Îşi va ascunde râsul şi...dantura!

Noptatic, doar, se mai iuţeşte iarna
Ce bine se simţea cu noi, cu amândoi,
Ştia că dimineaţa copiii-n flori dau iama
Şi cucul, i-auzi, cucul, ,ne cheamă în zăvoi!

Primăvara de Elena Valeria Ciura

Ramas-a doar ecoul din anotimpul rece!
Pământu-şi schimbă faţa şi-ncepe a petrece,
Un nor mai luptă stins cu soarele stăpân,
Şi iarăşi cerul toarnă o cupă de suspin…

Pământu-şi schimbă faţa şi-ncepe a petrece,
Grâul se face verde şi glia mustăceşte,
Sub dealuri rumene si râuri cristaline
Zăvoaiele prind glas, e peste tot lumină!

Un nor mai luptă stins cu soarele stăpân,
Ziua îsi creşte cursul; mugurii de pelin
Înmiresmează valea şi –mbie la plimbare
Se simte-n aer marea naturii sărbătoare!

Şi iarăşi cerul toarnă o cupă de suspin,
În depărtări zvoneşte că ziua-i în declin,
Încet-încet rămâne o geană de lumină -
Se pare că o cheamă steluţele la cină!

Şi iarăşi cerul toarnă o cupă de suspin…
Un nor mai luptă stins cu soarele stăpân,
Pământu-şi schimbă faţa şi-ncepe a petrece,
Rămas-a doar ecoul din anotimpul rece!

TI-AS DARUI... de Ion Ene Meteleu

Dati-mi o raza de diamant
Sa tai intunericul noptii,
Sa-mi caut destinul pierdut in neant,
Si-n el sa-mi citesc voia sortii.

Caci zile-nsorite nu am mai avut,
Norocul n-a fost langa mine,
Nicicand nu m-am plans,si nici mila n-am vrut,
Doar lacrimi mi-au curs pentru tine.

Ma simt parasit si insingurat,
Sunt ca un copil fara mama,
De cand moartea cruda,perfida,te-a luat,
Privesc doar tabloul din rama.

Azi e Martisorul si ti-am cumparat
Potcova,trifoiul,cosarul,
Mereu imi spuneai ca noroc ti-au purtat,
Dar mult prea gol ti-a fost paharul.

Pe toate le-am strans in caseta de-argint
Si le voi pastra pentru tine;
Le-mprastii pe masa si-mi caut alint,
Sfarsitul mi-l strig,dar nu vine.

Si-atunci cand pamantul il voi parasi,
Ti-aduc sus in rai martisoare,
Si ingeri cu ele amandoi vom gati,
Cu snur de matase,si-o floare.

Si raiul va fi tot in rosu si alb,
Ca snurul ce-l poarta de veacuri,
Romanii,stramosii,cu parul lor dalb,
Simbol de noroc si de leacuri.

marțișorul de azi de Carmen Zaniciuc

lumina topește zăpada pe fețele îmbujorate,
sângele în mișcare
ca roțile de tramvai pe șinele ruginite;
oamenii se trezesc din hibernare,
ies din vizuine
printre blocurile gri, umede și amorțite.
ghiocelul nu se mai miră
că nu răsare din pământul moale;
iși înalță capul prin asfalt și spune
că sunt folositoare gropile
de care mașinile se feresc,
zâmbește oamenilor
pierduți printre tarabe
unde comercianții mai țin
amprentele florilor.
ghiocelul, singur, visează femeia
în ochi de primăvară
între flori de cireș
aproape
lângă raza de soare
cu inima în firul roșu
și sufletul în firul alb,
cel mai frumos mărțișor
împletit cu iubire.

primăvară de Renate Müller

iubite culcă-ţi cuvintele-n mine
se-avântă în boare-libelula albastră
din cer

aşterne petale de crini peste şoapte
închide timpul în boabe de rouă
pe trandafiri fără spini
şi stai lângă mine să ascultăm
noul mister renăscut din tăcere

Mărţişor de Boris Ioachim

Iubita mea, deşi-i zăpadă multă,
Iar primăvara, dorul nu-mi ascultă –
Când eu o strig, cu glas topit de jale,
S-apară, odată, şi să-mi iasă-n cale.

Chiar dacă ciori pe garduri stau ciopor -
Sosit-a, totuşi, luna mărţişor…
Şi de-n răstimpuri pare c-o să ningă,
Eu văd cum streşinile-ncep să plângă.

E-un timp cam fără timp şi cam buimac…
E vremea-aceea, când te simţi sărac
De bucurii, de vise şi răbdare –
Când verdele-l aştepţi cu-nfrigurare.

Iubito – veşnica mea primăvară,
Să ne rugăm ca iarba să răsară…
Cu glasul tău, catifelat, şopteşte –
Şi o să vezi cum ramul înverzeşte.

Căci, fumuri, nu mai vreau să văd cum torc,
Ci păsări călătoare că se întorc
La cuiburi părăsite de-astă vară –
Şi atunci vom şti că iar e primăvară.

Aş vrea să-ţi spun, vioi, că te iubesc –
Şi o s-o fac, când mugurii plesnesc
Şi iarba va zbucni, pe vesel plai –
Şi flori împodobi-vor luna mai.

…Deocamdată-i doar zăpadă mare
Şi primăvară-i doar în calendare…
Dar plin de tine – şi preaplin de dor –
Eu sufletu-ţi trimit – drept mărţişor

Şi inima-ţi trimit, s-o porţi în piept –
Şi-un zâmbet dulce-n locul ei aştept…
Şi un sărut, de vânturi calde-adus –
Să-l pun acolo - unde e de pus.

Iubita mea, afară-i iarnă slută…
Mă simt cuprins de o dorinţă mută
Şi-un jar nestins, adânc mocneşte-n mine –
Căci eu, hapsân, te vreau, de tot, pe tine…

Ghiocelul şi vântul de Ovidiu Oana-pârâu

Azi am pătruns sub mantia albită,

Peste natura toată risipită.

Să cat sub patul putred de frunzişuri

Cum germinează viaţa-n ascunzişuri.

- Hei ! m-a strigat deodat` un ghiocel.

Ajută-mă de vrei, căci măricel

Nu-s de ajuns să ies sus la lumină !

Putere n-am destulă-n rădăcină !

Suflând în pojghiţi, drumul i-am croit

Şi puiul de lumină-a răsărit

Îţind scufia-i albă înspre ceruri.

Dar, zgribulit, s-a-ntors pişcat de geruri.

- Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac?

Întreabă ghiocelul un gândac

Ce somnolent mişcase doar un pic.

- La ce-i afară, nu mai fă nimic !

Rămâi la locul tău şi fii deştept

Şi ia-te după mine! Eu aştept

Covorul alb, de tot să se topească,

Şi astrul, gerul tot să-l risipească !

Şi-a strâns corola dalbul ghiocel.

- Aşteaptă până-i fi mai măricel !

I-am spus eu, vântul, şi-am plecat pe-afară:

- De-abia-n trei zile fi-va primăvară!

Şi doar atunci arată-te la faţă !

Vesteşte abundenţa de verdeaţă,

Păstrându-ţi rostul tău de vestitor,

Răzbit din al omătului covor.

- Îţi mulţumesc, plăpândă adiere!

mi-a spus. – Să te întorci ca mângâiere!

Pe toţi să ne cuprinzi din iarba deasă

Născuţii din zăpezi ce azi ni-s casă.

Gheorghe de Costel Suditu

Era cel mai bun din sat.
Blând, cuminte, şi docil,
O mândreţe de băiat!
De supus, foarte util…

Avea ţaţa Floarea fânul
De cosit şi n-avea cine:
-„Ia, Gheorghiţă, lasă drumul
Şi coseşte tu, mai bine”!

Şi muncea pe biata coasă
Până de-şi primea simbria,
N-avea bietul, rost şi casă,
Cum îi fu copilăria;

N-avea-n horă loc să joace
Altul, de piciorul său!
Încălţat cu nişte troace,
Se-nvârtea în jurul tău;

Mâna vacile pe câmpuri,
Oamenii, îl omeneau;
Aducea, cu din răstimpuri
Daci, de care mai vorbeau;

Azi la unul, mâini la altul,
Trecu timpul şi trecu…
Se făcu bărbat, băiatul,
Dar niciuna nu îl vru!

Da-i păsa?!... de ce să-i pese?
Avea ritmul lui de mic:
N-avea plin - din ce să verse,
Nu-l nesocotea nimic…

O ducea de azi pe mâine,
Nu gândea la viitor,
De avea sau n-avea pâine
Sufletu-şi simţea uşor.

Toţi din sat îl îndrăgiră,
Gheorghe, le era copilul:
Cel în care se opriră,
Bunătatea şi umilul;

Până când prea ars de soare -
ceasul sorţii, de pe urmă,
Puse grabă în picioare
Către curgătoarea undă;

Rostul său!... ce rost măreţ!!
Un copil zbătea în apă
Şi sări, făcând judeţ,
Temător că se îneacă;

Îi fu scalda de pe urmă.
Reuşi, copilu-n spaime
A-mbrânci din multa spumă
Şi mai vru ceva să-ngaime…

Cei câţiva-mpietriţi ca piatra
Prundului, cuprinşi de teamă,
Povesteau cu stimă fapta
Omului cu firea calmă;

Toţi, priveau înmărmuriţi:
Gheorghe, ud, zăcea culcat.
Oftau pomii înfrunziţi,
Îl plângeau pe înecat!...

„Bună soartă… faină”!... crezi?!...
N-au casă, n-avu masă.
N-ai tu minte ca să vezi!
Viaţa lui, a fost frumoasă!

Însă, după el, rămase
Toată sila şi urâtul:
Cât fusese el prin case,
Cât trăise cu durutul!...

În trei zile, îl uitară
Pe Gheorghiţă bun la toate!
Nu ştiu dacă mai aflară
Altul[?] căutau… Se poate.

gânduri nealese de Renate Müller

Ziua este sala de naştere a clipelor şi morga orelor ce se aruncă din viaţă.


în fiecare seară 
îmi spun că nu ştiu ce să fac
cu ziua de mâine
aştept apatică dimineţile
orele
una câte una
toate la fel de triste
un şir cenuşiu
ieşit dintr-un hol de ospiciu
o caravană a morţii
trece pe lângă mine
târându-şi paşii prin tăcerea
în care mă prefac că sunt vie
încep să silabisesc în gând
frânturi de viaţă
lucru obositor pentru cineva
care nu a învăţat să trăiască:

fiindcă sau pierdut literele
de care avea nevoie

HD 28.02.2013 RM

ŢI-AŞ OFERI UN MĂRŢIŞOR de George Safir

Ţi-aş oferi un mărţişor,
Dar, pentru mine, nu-i uşor;
Unde să-l prind?
Pe sânul drept?
Dacă m-aprind?
Vai, ce nătâng!
Pe sânul stâng?
Şi cum să-l prind?
C-un ac, c-un bold?
Să mă împingă vreun imbold,
Să îţi pun mâinile pe şold?
Nu-mi scapi vreuna peste bot,
Cu mărţişorul meu, cu tot?
Eu tot stau şi mă gândesc:
Unde să ţi-l potrivesc?...
Să ţi-l pun la inimioară…
Ai să-mi spui că eşti fecioară;
De l-aş prinde între sâni…
N-am să-l scap, cumva, din mâini?
Greu, încă nu sunt ferm decis;
Să ţi-l aduc la noapte-n vis?
Gata, gata,-s hotărât,
Ce sclipire, am avut!
O să-ţi pun acuma trei,
Numai dacă o să vrei.
Unu-n stânga, altu-n dreapta
Şi la mijloc să stea… fata.
Poate-mi dai o sărutare
Dacă-ţi dau trei mărtişoare!
Cum ai zis? Nu-mi dai niciunul?
Ce-ar fi s-o fac pe nebunul,
Iar tu să primeşti doar... unul?
Doar atâta, un sărut?!
Mărţişorul... l-ai pierdut!