sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Povestea lupului de Leonid Iacob


(versificare  după o legendă populară românească)


De demult, pe când povestea
Sus pe plaiuri se ţesea
Şi când Dumnezeu – Preabunul
Pe la case colinda,

Undeva în smârcuri ude,
Sarsailă- teleleu,
Vru să fie ( aşa se zice)
Creator ca Dumnezeu.

Şi să fac-o arătare,
Cum îi este firea lui:
Să aducă-ntotdeauna
Pagube doar omului.

Şi,  săltând de bucurie,
Sarsailă cel zevzec
Urlă cât putu de tare:
- Doamne, am să te întrec!

Ieşind el din cele smârcuri
Luă-n grab-un pumn de humă
Şi-o frământă şi-o-ntinse
Mai ceva ca pe o gumă.

După care , dându-i formă
( după chip şi-asemănare),
sus pe mal ieşi de-ndată
O păroasă arătare.

Era straşnică-n privire
Şi în colţi dar şi în trup
Şi o boteză procletul
Chiar cu numele de lup.

Încântat de-aşa lucrare
Cel cu coarne şi codiţă
Puse lupul la uscare
Sus pe mal, în poieniţă.

Şi, trecând vreo patru ceasuri,
(Mai cu soare, mai cu ceaţă,)
Necuratul vru să-i deie
Lupului din humă, viaţă.

Şi se apucă să sufle
Din bojoci cu osârdie
Tot dorind ca lutul moale
Dintr-o dată să învie.

Şi suflă, suflă procletul
Şi pe sus, dar şi… pe jos,
Însă toată suflătura
Nu avea nici un folos.

Dumnezeu, în poieniţă,
Mustăcea în a lui sine
Când vedea că-ncornoratul
Nu făcea nimica bine.

Michiduţă, văzând asta
Şi ştiindu-se învins,
Se rugă la Creatorul:
- Doamne, iacă, mă dau prins,

Dar te rog cu plecăciune
Să pogori a ta suflare
Şi să dai viaţă nouă
Pentru-această întrupare.

Domnul, mustăcind în barbă
Îi răspunse verde-n faţă,
- Lupu-acesta, măi proclete,
De îndat’ va prinde viaţă,

Dar va fi acelui care
( fără de nici un păcat)
O să-i fie-ndestulare,
Istui lup ce n-a mâncat.

Zicând toate-acestea, Domnul
Făcu semn şi, de-ndat,
Lupul prinse-ndată viaţă
Jigărit şi-nfometat.

Şi văzând pe Sarsailă
Îşi găsi un prânz uşor
Şi îndată , haţ! îl prinse
Pe proclet chiar de picior.

Simţind groaza muşcăturii
Fără a mai zice cârc!
Michiduţă-ncornoratul
Se-aruncă buluc în smârc.

Şi din mijlocul bulboanei,
Zise el lui Dumnezeu:
- Doamne, n-am crezut vreo clipă
Că de hrană-i voi fi eu!

Şi de-atunci (povestea spune)
Când e ger ca-n Bobotează
Lupii-n goană prin pădure
Numai necuraţi vânează.

Că procleţii-n acea vreme,
Fiind bocnă cele unde
Nu găsesc nici o scăpare
Şi n-au unde se ascunde.

este așa de ciudat de Maria Belean

când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape 
în singurătatea lor nădejdea o împart între ei 
da 
sunt vecinii mei
anii le-au aplecat umerii
de câteva zile câinii parcă ar număra stelele
urletul lor te îngheață
tușa parcă mai senină azi ca ieri
îmi mulțumește din privire pentru darul adus
o vorba bună
care mai spală din liniștea apăsătoare
a ajuns să fie mai importantă ca farfuria de supă
este temelia unui început
restul unui sfârșit

din când în când mai privește pe geam la frigul de afară
la viața care se mai prinde frenetic de cele câteva pastile
- maia
eu văd tabloul sufletului tău
văd ochii limpezi
…atât
atât rămâne din suflul vieții
toți pașii să-ți treacă peste pragul ei

pendului inimii bate în piept
mica mea lume în câteva clipe cântărește nuanțele
cu ce se deosebesc clipele ei de ale mele
doar
marginea prăpastiei îți poate controla lumina
- tușă
vrei să te piaptăn
îi despletesc părul lung și-i cânt melodia preferată
povești răsfirate printre fire netezesc drumuri
pe un alt tărâm
sau poate nu
două luminițe se joacă ștrengare
într-o totală libertate de gândire
nu este doar o față a liniștii rară și caldă
este egalitate de strălucire
luminița ei nu este mai mare
izvoare limpezi reflectă puritatea în frunze

câte poate să învețe prin fiecare bătaie a cordului
idea de a fi

Oglindă neuitată de Renate Müller

Din timpuri străvechi,
în copilăria mea
stătea întunecată,
plină de mister,
în spatele căşii
fântâna uitată.

Magică mă atrăgea,
mă umplea totodată
cu groază şi frică
şi totuşi priveam
fascinată,
în adâncul ei.

Seducătoare suprafaţa
era, în unele zile,
argintie şi plată,
pe care se oglindea
înfăţişarea mea,
ce-mi surâdea.

infinită tăcere de Renate Müller

umbrele nopţii lângă mine zac
trupul nu mă ascultă

gândurile-mi sunt dizolvate
de când ai plecat

nu mă ridic…nu mai umblu
mâinile mele sunt goale

tu…cânţi în mine
eu…mă-nec în durere

fiindcă-mi lipseşti

HD 15.10.2012 RM

zăpada mea iţi stă la dispoziţie de Ovidiu Oana-pârâu


Imi dărui Soraya, troiene ce-n vise,
În joaca nebună de năstruşnici copii,
Le-aş vrea de la cer să ne fie trimise
Şi chiot să dăm pentru noi bucurii.

Aduşi în obraji au de geruri bujori,
Băiatul şi fata de joacă-n zăpadă.
Dar după o vreme-i încearcă fiori,
Lăsând fericirea în ochi să se vadă.

Hoinar voi veni, pe poclada cea albă
S-aştern un omagiu de cântec şi flori,
Iar ţie la gât, să-ţi fac cetina salbă
Şi-o ninge-o zăpada ce cade din nori.

Bujorii-n obraji n-or mai fi de la geruri,
Ci arşiţă pusă de-ai inimii sori.
Simţirea îi mută în largele ceruri,
Iar joaca ridică iubirea la nori.

SĂ FIM O ROMÂNIE ! de Aurel Peteoaca

A devenit o modă,aproape un obicei,
Să fim mereu minţiţi şi pururea furaţi,
La cârmă se perindă numai derbedei,
Iar Ţara duce lipsă acută de Bărbaţi.

Mă roade neputinţa de a putea alege,
Când tot aleg din rău,pe cel mai mic,
Iar frauda e plagă,ce ţine loc de lege,
Hoţia e la tot pasul,a devenit meltic.

Tovarăşii de ieri ,sunt domnii noi ,de azi
S-au lepădat de roşu aprins al utopiei
Şi înfulecă din ţară,înfometaţi,gurmanzi,
Ei sunt şcoliţi ,titraţi ,în tainele hoţiei.

Voi v-aţi scârbit şi tot plecaţi pe afară,
Repulsivi la pumnul ce ni-l pun în gură,
Când ţara e un imens peron de gară,
Alege-ţi iarăşi Ţara!N-o trata-ţi cu ură.

V-a părăsit curajul dragii mei români?
De ce sunteţi aşa apatici la democraţie?
Necinstea amputaţi-o şi-o daţi apoi la câini,
Alege-ţi când alegeţi, să fim o Românie !

Ți-aș cumpăra iubirea de Emil Marian

Ți-aș cumpăra iubirea cu-n zîmbet sau un gînd,
Cu un parfum de floare, cu-alintul din cuvînt.
Mi te-aș momi cu versuri sau cu figuri de stil,
Cu sărutări viclene sau rîset de copil.
În brațe te-aș cuprinde vorbindu-ți de amor,
De noaptea care vine, de șoaptele de dor.
Această nebunie pornită din iubire,
M-a rătăcit în lume, plecat-am în neștire,
N-am îndrăznit a-ți spune tot ce am pătimit,
Și n-am avut curajul să spun cît te-am iubit,
Dar iată timpul trece, acuma este toamnă,
E frig la mine-n suflet, dar te iubesc mult doamnă!
Din lume m-aș întoarce la tine în pridvor,
Ți-aș cumpăra iubirea cu dragoste și dor...

năpasta de Renate Müller

în dimineaţa aceea alergam bănuitoare
prin albeaţa zăpezii ce mă orbea
neliniştea se născuse în mine
presimţeam
o fiară necruţătoare şi rea

nu văzusem căţeaua ce mă urmărea
fugind în propria mea umbră
am auzit doar ţipătul ei de groază
speriată am privit în urma mea
şi-am văzut-o spintecată în sânge
cu şira spinării ruptă:

era însăşi viaţa mea

HD 18.01.2013 RM

Acum, ca şi atunci de Costel Suditu

-„Voi sunteţi păsări rătăcite pe ale vânturilor glasuri,
Cu inimile hămesite, de mult visatele popasuri
Pe-un ram de timp să sprijine orgoliul vostru,
Al veşniciilor rănit, dorit căpăstru”!

Aşa, ursuz şi revoltat, dar şi-un pic hâtru,
Vorbea un ţânc la El în sat, spre toţi din ‘nuntru.
-„ Aveţi podoabe şi averi, şi case vaste,
Ce cu nimic spre nicăieri vă-mpunge-n coaste!

Mor printre voi,
De foame, reci, străini şi goi,
Şi nu vă pasă
Că vouă vi se strică mâncarea de pe masă!

Vă cântă struna!...
Cu lacrime cerşindu-vă întruna,
N-aveţi vederi, şi nici auz
În traiul vostru rece şi obtuz
Pentru cei toţi,
Pe-al căror spate, voi le sunteţi hoţi!

Vă strângeţi burdihanul greu
Umplut cu murdărie şi cu seu,
Dar nu cum cel sărac şi oropsit
Lăsând în urmă lungul găurit,
Ci-n ultima din capăt crestătură
Cu fală de mâncări şi băutură!...

Nu mai zâmbiţi… cu fălcile pleznindu-vă, rotunde,
Doar vă rânjiţi cu mârâituri crude,
Şi braţele ca nişte saci de carne,
Abia mai reuşesc să vă răstoarne!

Copii fără părinţi, plecaţi de-acasă,
Mai căutaţi prin voi pacea rămasă,
Mai scotociţi, mai zvârleţi într-o parte
Din lucrurile care vă desparte
Atât de mult de punctul vostru, când
Eraţi gândiţi şi voi, oameni de rând,
Cu toată bogăţia doar în sine,
Şi vorba bună, şi credinţă-n Mine”!

Şi terminând a spune ce simţea, pe şleau,
Porniră toţi atunci de-l osândeau:
-„Auzi la El, să-L credem… cine-o fi
Să ne impună nouă, felu-I de-a trăi?!...

Şi-au încropit din două bârne-o cruce,
Forţându-L pe-o colină să o urce,
Batjocorind şi biciuindu-I trupul,
Cu sângele-I sfinţindu-se pământul,
Acolo sus, urcându-L înspre Tată
Cu-n palme şi picioare câte-o daltă,
Curgându-I lacrimi peste barba fină,
Rugând iertarea noastră, căci Divină,
Împărăţia cerurilor, norii,
Strângea de-a valma, trimiţând fiorii…
Privind spre Tatăl său îngrijorat:
-„ Tu, iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac”!

MIHAI, PRIBEAG NEOBOSIT de Stefan Oana Valentin

Cum au trait strabunii fara tine
Ce dulce grai intelegeau, iubeau
Cred ca nici plopii n-aveau nume
Nici lac cu nuferi galbeni nu aveau.

Scrisorile nu se scriau pe-atunci
Luceferii de-abia ce se nasteau
Seara pe deal cu buciumuri adanci
Ode de alte astre incet cantau.

Nici stelele fierbinti nu mai rasar
Caci calea lor e mult prea lunga
Nici soapta vorba nu era macar
Sa ne aline dulce viata simpla.

Doamne ce saracie era-n lume
Cand graiul nu stia de vers
A trebuit sa-I dai un nume
Unic de Eminesc prin univers.

15 01 2013
STEFAN OANA