POARTA - de Camelia Armati

Azi morții îmi sunt vii și viii îmi sunt morți,
Dar toți se bat, se bat încet în cuiele din porți
Și unii altora-și adună valurile reci
Când, spânzurați de vise, nu știi să îi alegi.

Iar cel ce-i mort îți pare viu, că-l doare,
Când cuiul intră-n carnea-i urât mirositoare,
Iar viul are fața pală, galbenă, de mort
Și nu se mișcă, nu visează, e inert.

E-atât de grea, de plină toată poarta,
Că lemnul picură din el cu sete moartea
Și curge râuri, râuri negre-n jos
Și urlă-atunci când crapă otrăvit de-atât prisos.

Iar cuiele se-nfig tot singure în carne:
În mâini, picioare, fețe, în inimi, prin lucarne
Și urletele spintecă un cer și-un vis,
În pomenirea neagră a unui rai promis.

Se clatină și se privesc și sunt ferestre goale,
În saltul lor hâd și grotesc de muți fără țignale.
E poarta care-adună, ne leagănă în scânduri,
Pe vii, ca și pe morți, mereu morți în adâncuri.

Iar cuiele-s tot ascuțite și ruginite-n sânge,
În gura morții vii aud doar urlete și plângeri.
E poarta din infern cu viii și cu morții,
E-o poartă. Stau, mă uit, sunt mii și mii de porți.

Iarna de Irina Nedelciu

Un chiot... se aude-n zare,
Când fulgi răsleţi cobor din care,
Îmbrăţişând cu drag, pământul
Ce stă uimit, pierdut cu gândul.

Iar vântul, într-un larg avânt
Ne biciuie obraz plăpând,
Pictând voios, în frenezie
Cu roşu aprins, în fantezie!

E armonie de splendoare!
Cu stele mici, strălucitoare,
Ce zboară, zboară-n plutitoare,
Cu zâna lor fermecătoare...

Ce ne zâmbeşte, cu fineţe
Şi-n albul pur ne dă bineţe,
Cântând cu glasul ei, suav
Acorduri de colind mai brav.

Aşa ne-ndeamnă să dansăm
Şi veseli s-o apaudăm,
Sub jocul fulgilor de nea
Ce ne sărută cu perdea.

Adevăruri de Irina Nedelciu

Din jur ne pleacă oameni dragi,
Într-o secundă! Geaba tragi!
De vreo speranţă ca-ntr-o zi,
Să-i vezi din nou, strigând: să vii!

Sunt clipe, când, îţi aminteşti
De ei, stând seara la poveşti,
Cu un prieten bun şi drag
Ce a sosit în seară, cald.

Atunci, cu o durere arsă
Îţi spui că: viaţa nu e brează!
E doar o tonă de tristeţe
Şi lacrimi, care cad pe feţe.

*** de Ene Adrian Daniel

Vai ce frig este in casa
Stau la masa
Lumanarea mi s-a stins
La fereastra sufla vantul
Fac pe sfantul
Aura mi s-a aprins

Vai acuma ce caldura
Dau din gura
Si citesc un acatist
Sa-i cocleasca si sa-i moara
Crunt sa-l doara
Undeva pe centralist

Omul fără timp... de Nicoară Nicolae-Horia

Omul fără de timp e sărac,
Cu toată averea lui adunată
Clipă de clipă, veac după veac,
Nu-l va putea cumpăra niciodată.

Timpul, fără de Om, la ce bun?
În sinea lui nici nu există,
Poemul acesta, bezmetic, nebun,
Folosiţi-l mereu de batistă.

Iertaţi-mi, din toate, excesul de zel,
Cât am în plus, fie-vă lipsă!
„Nu va mai fi Timp”, spune el,
Îngerul acela din Apocalipsă.

Adeseori îmi vine prin vine să tac,
Şi tăcerea aceasta e o poveste-
Omul fără de timp e sărac,
Cel fără Dumnezeu, unde este?

Noapte de Toamna... de Lacrimioara Lacrima

Prin panza noptii cea albastra
Printr-o privire ating stele
Gandind doar la iubirea noastra
Un murmur e-n soaptele mele,
Iar luna-n zambet straluceste
In taina linistii profunde
Doar vantul parca-mpartaseste
Un farmec care il ingana
Cu-o adiere blanda bate
Rostogolind frunze pe jos,
Covorul miscator se-abate
Pe sub copaci, in galben luminos,
O poezie-n noapte se va naste
In ritm tarziu prin vers rimat
O dragoste ne e partasa
Iar strofele s-au inramat
Intr-un aspect ce-a limpezit
Un vis de noi ce-a fost visat
De a iubi si a fi iubiti
Cat e acum de adevarat…
Tristetea sta in ceas tarziu
Clipa se duce, e trecatoare,
Dar sufletul nu mi-e pustiu
Iubirea noastra nu e muritoare!

Deschid fereastra cat mai larg
Un aer rece sa ma-mbete
Se misca umbre-acolo-n parc
Sub crengi de pom, ca niste plete,
Se aude sunetul de apa
Atat de vag, e-o mangaiere,
De-ar fi sa-mi fii mereu aproape
Te-as strange-n brate cu putere,
Desi, prefer tandrete aleasa
Atingeri moi, calde si pure,
Iubirea mea, ce-i patimasa
Saruturi multe vrea sa-ti fure,
Apoi, vom legana in somn
Vise, ce-n toamna ostenita
Canturi de pasari care dorm
Emotie de dor…nerisipita…
Noaptea cand se va-mprastia
In zarea cea nemarginita
Ziua nu va intarzia
In val de bruma garnisita
Nici ceata nu va reusi
Sa rataceasca dragostea
Nici ploi ce iute vor sosi
In noaptea toamnei reflecta inima…

Noaptea intra prin fereastra, printr-o toamna de arama, nu si in dragostea noastra…ne iubim chiar fara teama…ceasul se intoarce-n noapte, noi simtim miros de frunze, elegie-n frunze moarte…zambet vom avea pe buze…

Dorul – Roib - de Ovidiu oana-pârâu

Mă cheamă
Dorul – Roib
să îl încalec
şi să pornim
spre tărâmul
elizeelor tale
chemări.

Truda,
i-o vom hrăni
cu pajişti
de trupuri,
îl vom adăpa
în zori
cu sudoarea
regăsirii
şi-l vom veghea
priponit
în iatacul iubirii.

OCTOMBRIE GATA - de Oană Stefan Valentin

Crengile
Plâng troznit
A alb rece.

Unele frunze
Mor devreme,
Drept, verde.

Caii au acum
Culoarea toamnei
În galop.

Ceața rupe
Petală cu petală
Căldura culorii.

Până la piele
Ne tremură ploaia
Din gânduri

Și gheața
Are nerăbdarea vie
De moarte

Renăscută.

URÂȚI-MĂ! - de Camelia Armati

Urâți-mă de vreți să fiți mai drepți,
Pe scena vieții aclamați, urâți-mă-nțelepți!
În mijloc este stâlpul pe unde vine-o rană,
De el legat e ciobul ce-a fost cândva o cană.

Urâți-mă, vă spun! De-o creangă de alun
Atârn- e frânghia cruzimii dată cu săpun...
O iarbă ascuțită crește și îmi sfărâmă talpa,
Urâți-mă, jucându-vă de-a Baba-Oarba!

Îmi cresc din palme șerpi care le leagă,
De stâlpul infamiei, de stâlpul ce mă pradă
Și i-aș strivi...Urâți-mă, căci nu pot,
Să beau sângele-otravă ca pe un compot!

Spinarea-mi este dreaptă și măduva așteaptă,
Să cadă peste mine betonul dintr-o treaptă,
Să mă strivească ura care-i în dumneavoastră.
Urâți-mă! Sunt buruiana dintr-o glastră!

Sunt cel mai aspru glas care vă-njură,
Sunt floarea albă cu chip de stârpitură,
Urâți-mă și dați-mi peste gură,
Cu iarna ce mă ninge-n armătură!

Urâți-mă, de vreți să fiți mai drepți
Și rupeți pomii ce-s albiți la piepți,
Apoi le faceți groapa mai adâncă,
Să nu se scoale, ori să se mai plângă!

Urâți-mă! Urâți-mă, vă spun! Acum!
Tăiați aripa și-azvârliți-mă în drum,
Să nu mai știe apa cui îi este sete,
Să curgă peste tot și să înmoaie pietre!

Sunt lucrul veșnic inutil, sunt Nicăieri
Și ieri am fost Niciunde, voi mâine veți fi meri
Ce înfloresc la geam și florile-s cu ochi,
Ce-admiră-o buruiană. Scuipați-o! De deochi...

Se schimbă ora... - de Nicoară Nicolae-Horia

E-atâta veșnicie între noi,
Nici nu mai știu în care viață sunt,
Nu te uita ca Sara înapoi-
Se schimbă Ora, cea de pe pământ!

Atunci a fost Sodoma și Gomora,
Clipa aceea încă o ascult,
În noaptea asta ți se schimbă Ora
Și-o să dormim puțin, puțin mai mult...