Frumoasă ești... de Nicoara Nicolae-Horia

Frumoasă ești! de parcă mă înfurii
Și frumusețea ta e-atât de-adâncă!

Ascunde-ți chipul să nu-l vadă furii,
În poezia mea, nescrisă încă

Și-acolo să rămâi o viață întreagă
Și dincolo de ea, în veșnicie,
Să nu mai știe nimeni că mi-ești dragă,
Nici frumusețea ta să nu mai știe.

Eu să te scriu încet și cu migală,
Să îți adun silabele fierbinți
Ca un copil sârguincios la școală-,
Frumoasă ești! eu știu că nu mă minți...

28 August 2012

Strigă cerul de Catalin Codru

Strigă cerul a mirare...
De ce vânturile vin?

Zarea mea se tot răceşte,
Iar eu, uite... sunt senin!

Ziua-mi scade.. şi se duce,
Mi se tot răresc din frunze,
Din copaci îmi pleacă păsări,
Pierd din fluturi, pierd din gâze...

Verdele mi-e auriu,
Sunt albastru... mai pătruns,
Şi mă simt de-acum pustiu,
Tot sunt cer, dar nu-s de-ajuns...

Mi-am greşit vreo socoteală,
Mi-am amestecat, magia,
Norii-mi fierb a împărţeală,
Şi-mi e surdă gălăgia...

Cu pădurea colorată,
Şi cu ploile ce-mi vin,
Îmi e toamna... aristocrată,
Strugurii se cer în vin.

Strigă cerul a mirare,
Dacă am greşit ceva...
Lasă-mi Doamne, bolţi stelare,
Şi nopţi line... câteva.

Destin împrospătat de Bogdan Dumbraveanu

Câte traiectorii puteam urma 
Dintr-un punct
În care poate 

Am greşit perspectiva

Un pescăruş se aşează
În fiecare dimineaţă
Pe fereastra mea
Apoi zboară
De fiecare dată
În altă parte a zării

Sunt zile când ploile
Şi un amurg înainte de vreme
Ţi se aştern pe chip

Îmi vine să mă odihnesc puţin,
Sărut pe gelznele tale,
Precum pasărea
Pe geamul meu de dimineaţă

Punct din care să văd încă odată
Câte zboruri
Câte traiectorii
Pot urma

Nemărginirii.

Melancolie de Bogdan Dumbraveanu

cât timp intra altădată
într-o clepsidră,
obiect simplu, transparent

cu sugestii senzuale

toate cele aveau forme
feminine

şi câtă vegetaţie
verde mai ales, roşie ori
ruginie, ca-n operele pictorilor
prin care lumina
nu se spunea niciodată bătrână,
şleampătă, trecută

iradia promisiunea unei bucurii,
a zilei de mâine
în care te mai puteai
naşte odată

de câte ori nu purtam
cu mine
până şi un secol întreg

într-un săculeţ modest
legat la gât,
printre monezile gălbui

de pe vremea cand mecanica
nu era iubită

Rătăcire de Ovidiu Oana-parau

Vreau să te uit !

Să-ţi spun că nu te mai iubesc.

Apoi să mă întorc în mine

şi să-mi admir curajul.

Vreau să mă mint !

Să-mi spun ca nu te vreau.

Apoi să mă întorc spre tine

să te privesc în suflet.

Iar în final, aş vrea să mă trezeşti,

să-mi spui că nu-i aievea.

Apoi să mă întorci din mine

şi să mă ierti.

Mă simt câteodată… de Nicoara Nicolae-Horia

„Dacă nu mă găsiţi aici,
Căutaţi-mă în altă parte,
Eu undeva m-am oprit

Şi vă aştept”.
Walt Whitman

Faceţi puţină linişte
Şi m-ascultaţi-
E plină pădurea
De iscoade,
Tot mai puţini sunt copacii
Adevăraţi,
Cariul invidiei
Se aude cum roade…
E atâta gâlceavă
Între culori,
Peste cuvinte
E o negură deasă,
Aşa-mi vine
Să plec
Uneori,
Dar mă ţin
Rădăcinile-Acasă!
Mă simt câteodată ca frunza
De nuc,
Toamna lovită
De vânt
Şi de brumă,
Nici nu ştiu unde
Aş vrea
Să mă duc,
Cine mi-aşteaptă
Trudita mea
Humă?…

DESCÂNTEC de Elena Valeria Ciura

Când îţi va fi negură şi vânt
La ceas de încercare,
Să ştii că simt şi eu cuvânt

De-mbărbătare!

Şi dacă nu e de ajuns,
Îmi las obscura treabă..
Ajung la tine-ntr-un minut
Şi fac o vrajă...

Cu un sărut alung şi spleen
Şi-un început de boală,
Te-anunţ, ca incantaţie
Cât te iubesc de tare

Apoi adun prinsuflet
Ce-a mai rămas din vară
Si pentru iarna le depun
În( încercata-ţi) inimioară!

Şi ,înainte de-a pleca,
Mă rog de cerul bun
Să-ţi dea ce pentru mine cer
Lumină-n taina ta...şi adevăr...

Dar ştiu că cer un pic prea mult
Cănd pomenesc de adevăr
De-aceea în păgân descăntec
Te rog, păstrează-mă...„mister”

27 august 2012

Acum de Veronica Simona Mereuta

apele învolburate de curs a secetă
nu vor a mai lăsa,până la uscăciune
rădăcinile să uite.

nici în lună,
darămite în soare nu e zacere,
norii mistuie tăceri,
lumina dăruie înăţimii visul de zbor,
şi creşte un munte de drag
neatins de dor
curgere de izvor fără grai
doar viaţă!

27.08.2012
Vero

Acorduri de toamnă de Elena Iuliana Constantinescu

Melancolie,
Nostalgie,
Sensibilitate,

Sentimente ce plutesc
În aerul răcoros de toamnă;
O tristețe profundă învăluie peisajul
Conferindu-i un farmec blând,
Misterios;
Chemări zadarnice la viață
Se pierd printre galbenele rariști de falnici copaci;
Soarele-și urmează calea de fiecare zi,
Pierzându-se în depărtări aurite,
Lăsând loc întunericului;
Răsfrângeri roșii de amurg
Se scurg pe bolta violetă,
Sfărmându-se în licăriri mărunte;
Se schimbă ziua în noapte
Și o lună inertă apare
Prin a cerului oglindă;
Parfumuri delicate plutesc
În umezeala grea a atmosferei,
Ca o timidă părere despre naștere și dispariție;
De ce atâta nepăsare?
De ce cad florile aplecându-se spre pământ?
De ce există sfârșit?
Sunt întrebări ce caută răspuns
În mintea mea…
Un fulger străpunge petala neagră a cerului
Risipind taina liniștii profunde,
Picuri mari ating pământul rece;
O ploaie tristă,
Banală,
Împrăștie orice iluzie,
Orice speranță;
E muzica toamnei,
Natura suspină
Și totul dispare,
Melancolie, nostalgie…
În acorduri de toamnă;

Elena Iuliana Constantinescu

REVELAŢIE de Cristina Maroiu

Cum, Doamne, mai poţi să ne dai iubire
Când totul în jur e minciună şi haos?
Când omul-maşină aleargă-n neştire,

Aleargă fără repaos?

Minusculi gândaci, pe-o bucată de pâine
Ne batem, căci toţi o dorim!
Uităm sensul vieţii, uităm şi de Tine,
Mai rău că orbeţii trăim!

Purtaţi de nevoi şi purtaţi de ispite
Călcăm în picioare comori...
Găsind un răspuns-noi găsim o avere,
Ne credem nemuritori!

Luaţi de vârtej, nu ştim drumul acasă
Şi-atunci ne prindem de mâini,
Cu lacrimi în ochi, ne trezim din transă
Şi suntem c-o zi mai bătrâni...

Cu inima strânsă, cu inima arsă
Aflăm că tot, pe pământ,
E praf, e cenuşa, e negură deasă,
E numai vânare de vânt!

CRISTINA MAROIU