În ochii-ţi calzi, tăcerea, uşor se
contura
Cu-n strigăt stins de taină, ca
steaua ce-apunea
Zadarnic raza mică suav îi mângăia
Tăcerea nesfârşită perdeaua-şi
aşternea.
Încet, fără ruşine, uşor te biruia
Şi-n bezna cea mai neagră, râzând,
te legăna
În doine şi balade... unde iubirea
ta
Prea strânsă-n întuneric, încet, se
depărta.
În urma ei, tăcerea, treptat te
îmbrăca
Cu voaluri stingherite şi cu durere
grea
Ca semn de biruinţă, pecetea îşi
picta
Cu falnică voinţă,... pe
singurătatea ta.
În casa izolării, lumină... nu era
Nici forfotă de vise, nici semn de
la vre-o stea
Doar o lumină stinsă şi o tăcere
grea
Şi fără o voinţă de a ieşi din ea.
Cu asta ai rămas, o, tu, iubirea mea
!
Iar sufletul îmi plânge, într-o
durere rea
Tăcerea ce te leagă, eu, nu o pot
stârpi
Şi lacrimi îmi aleargă, ştiind, că
n-ai să-mi fi.
Iubirea-mi pentru tine, tu, nu o vei
vedea
Nicicând în astă viaţă.Tăcerea-ţi
este stea !
Doar ea îţi luminează, cu bernă şi
visează
La dulcea-i stăpânire... în care te
aşează.
Aşa îmi spune mintea şi inima-mi
oftează
Căci adevărul mut, loveşte şi
scluptează
O resemnare cruntă, ce trainic mă
alungă
Pe drumul fără urme, să-ţi uit tăcuta umbră.
