Eu sunt nebun de Iurie Osoianu

Eu sunt nebun... 

Ci ei sunt și deștepți , și tineri 
Cândva am fost că ei și eu 
Maximalist 
Am fost, ci voi să le mai spun 
Că n-am știut până mai eri- 
O zi de vineri- 
Că sunt tâmpit 
Că sunt bolnav 
Că sunt idealist 
Că sunt nebun 
Că sunt un nimeni... 

Și sunt nebun căci eu discut 
Cu ei în termenii moderni 
Și sar mereu 
Cu spusă mea neangajată ...
Și sunt tâmpit 
Pentru că versul meu 
Nu cere de la nimeni nici o plată ...
Și sunt bolnav 
Căci numai oamenii bolnavi 
În loc de pană 
Țin în mani lopata 
Și scriu cu ea 
Cu pâna-și săpa groapa ...
Și sunt idealist pentru că cred 
Că viață e iubire. 
Pecand ei știu , din fașă un secret 
Că-i numai amajire.
Și nimeni sunt pentru că sunt nebun 
Și gata. 

Eu sunt nebun 
O, cât am așteptat această zi 
Din tot șiragul meu de zile perindate 
Când în sfârșit eu auzii 
Că nu-s că ei, nici nu voi fi 
Că sunt nebun.
Că sunt nebun 
Și gata...

Înălțarea... de Nicoara Nicolae-Horia

Să-mi ascultați umilele cuvinte,

Prietenii mei, atâta vă mai cer,
... Din Cartea Sfântă să luați aminte,
Iisus S-a Înălțat atunci la Cer!

El ne-a lăsat aici cu „Pace vouă!”
Pe Muntele Măslinilor târziu,
Avea-n privirea Lui atâta rouă-
„Să nu vă tulburați!”, Sunt Eu, Cel Viu,

Cel umblător prin lumea de păcate
Și trupul Lui învăluit de nor
Cu toate așteptările împăcate
S-a Înălțat din văzul tuturor!

Eu știu că n-aveți timp să îmi citiți
Poemul meu în care încă sunt,
Prietenii mei, atâta doar să știți,
Există Înălțare pe pământ!

Povara libertăţii noastre de Iurie Osoianu

... Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat

Povara asta care-i spune libertate
Un lucru însă-mi pare, Doamne, c-ai uitat -
Cumva să mi-o ridici, să mi-o aburci pe spate
De-atunce, Doamne, tot mă gârbovesc
Încerc să mişc din loc povara asta.
Povara ce-o crezusem har dumnezeesc
Aşa şi şede neclintită lângă poartă...
Şi nicidecum, şi nicdecum nu pot intra
În raiul ăsta care-i peste drum de mine
Şi nici povara Ta n-o pot lăsa
Şi nici să mă ajute nu mai vine nimeni...
.. Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat
Povara asta care-i spune libertatate
Îmi pare rău că atunci nu te-am rugat
Să-mi dai şi un salahor. S-o ducă el în spate...

Taci,fii linistita! de Lavinia Amalia

Vantul sufla,valul frange
Clocotind furtuna mare...
Parca si natura plange
Pana dincolo de zare
Bratele-s neputincioase,
Vaslele sunt inutile
Toate fortele sunt stoarse
Si plecate si umile.
Suntem prinsi in disperare
Iar furtuna-i tot mai deasa
"Ne lasi sa murim pe mare,
Doamne,Tie chiar nu-Ti pasa?"
Mainile intinzi spre apa
Ce-a pornit dezlantuita
Glasul Sau inunda zarea:
"Taci,fii linistita!"
O,Sfant Tata,cate valuri
N-au venit sa ma doboare
Si uitand ca Tu esti pacea
M-am luptat cu disperare.
Inima urla ca marea
Gandurile zbuciumate
N-au putut gasi salvarea
In efortul meu de fapte.
Dar atunci in incercare
Inima,ce fericita

Sacrificiu de Vali Zavoianu

Ce greu poate sa fie orice pas

Si viata ce iluzie pierduta
E mult sau e putin ce ti-a ramas
Tu tot te bati pe ultima reduta.

Pe de o parte-ncerci sa ai un rost
Pe alta parte viata-ti joaca feste
Si chiar de pretuiesti tot ce a fost
Esti numai un final dintr-o poveste.

Te-ntrebi tarziu la ce ti-a folosit
S-amanetezi pe cei de langa tine
Si sa ajungi atat de obosit
Si de strain, unde credeai ca-i bine.

Se pierd pe drum si vise si scantei
Care ti-ar fi adus numai lumina
Esti unde-ai vrut, dar ce mai poti sa iei
Cand viata ta e numai o ruina?

Te-ngropi tacut in munca si te minti
Cat esti de bun. Ce importanta are?
Suntem mult prea departe noi de sfinti
Si mult prea mici in lumea asta mare.

Nu stii sa mai fii bland de te opresti,
Nici sa iubesti,traiesti cu surogate
Ce ai acum nu-i ceea ce-ti doresti
Iar timpul nu se-ntoarce din pacate.

Putin sau mult, atat cat ti-a ramas
Din viata asta care se topeste
Opreste-te la fiecare pas
Si bucura-te omule, iubeste!

24.05.2012,Zavoianu Vali

O teză cu răspuns la întrebări ... de Iurie Osoianu

Aceasta întrebare desigur e ciudată 

Un virus e iubirea.Bolnavă lumea toată 
Din ea mereu ne naștem , trăim și suferim 
În calea spre lăcașul din tristul țintirim 

Dar prea puțini în lume dispun de-acest talent 
De a cântă iubirea în vastu-i coerent 
Deacea rupem ceruri, pământuri în bucăți 
S-audă*ntreagă lume- Uitați-va , iubesc 

Deacea însă-și Domnul ți-a hărăzit menirea 
Nebun după iubire-să cânți mereu ibirea 
În plânset și suspine în vers și armonie 
Și-n nopți cu lună plină de dulce nebunie.

Fumul toamnelor târzii de Boris Ioachim

Hei, iubito, tu mai ştii

Azi, când frunza-i încă-n ram –
Fumul toamnelor târzii,
Când în braţe te ţineam?

Mai ţii minte, tu, cum – vai!
-Sub năvala norilor –
Roua ochilor jertfeai
Pe mormântul frunzelor?

Cum, zadarnic, încercam
Să te alint, să te ogoi?
„Te iubesc”, îţi tot şopteam,
Sub plânsoarea tristei ploi.

Dar, din ochii tăi umbroşi,
Tot curgea firav izvor
Ce-i făcea tot mai frumoşi
Şi mă înecau în dor.

Dor de tine, de-al tău trup 
–Căci sosea plecarea ta –
Şi de tine să mă rup,
Nu-mi puteam imagina.

Lacrimile îţi sorbeam –
Însetat ca un beţiv…
Vorbe tandre-ţi îngânam,
Să mai stai – cătând motiv.

Friguroasă, îmi cereai,
Să te sorb, să te dezmierd…
Dar oricât mă-mbrăţişai –
Eu ştiam c-o să te pierd.

Şi –ai plecat…pe sub castani –
Sau, poate, salcâmi erau?!
Au trecut - puzderii – ani,
Dar ţin minte cum plângeau

Cu îngălbenite foi,
Spulberate-n vânăt vânt…
Prohodindu-ne pe noi
Cu un vaier, ca un cânt.

Ce-mi rostea dur şi concis 
–Sub al frunzelor prăpăd –
Că doar, câteodată, în vis,
Mai aveam să te revăd.

…Toamnă-i iar şi frunze cad –
Toamne-n goană au trecut…
Ani au curs pe-al vieţii vad –
Numa’ în vis te-am mai văzut.

Tot frumoasă, tot plângând
Cu acel chip fin, dar umbros…
Te-am purtat, te port în gând –
Tot te mai gândesc duios.

…Hei, iubito, tu mai ştii –
Azi, când sunt copac, nu ram -
Fumul toamnelor târzii, 
Când în braţe te ţineam?...

Casa noua si batranica de Iurie Osoianu

O casă mare noua și o bătrânică 

Ce nicidecum nu încape-n ea 
Și stă pe prispă biată sărmănica 
Că pe o creanguta goală-o cucuvea 
În jurul ei nici gard și nici portiță 
Și nici feciori , nici fiice nici nepoți 
Stă tristă părăsita bătrânică 
Și resemnată ne privește cu reproș

IUBIREA de Olga Alexandra Diaconu

Iubirea e un anotimp

ce se roteşte după stele –
ne-nalţă până în Olimp
sau ne coboară printre iele

Iubirea este doar un cuib
cu porumbei pândiţi de şarpe –
ne-mpodobeşte cu-al ei nimb
Şi-apoi veninul ne desparte

Iubirea este doar un vultur
ce-n ceruri ′nalte se roteşte –
ea ne găseşte orişiunde
Şi, când dispare, nu vesteşte

Iubirea e doar un abis
în care te cufunzi de dor,
prin care treci ca într-un vis
Şi apoi cazi ca dintr-un zbor.

de Olga Alexandra Diaconu

În amurg de Radu Adrian Gelu

 Sub o pătură de lumină arămie,

apune Soarele dus spre culcare,
orizonturile topite-n alchimie,
veşmântă-n zare o splendoare…

În roşul armistiţiu pământ şi cer, 
Emoţii, mistere topite-n amurg,
imagini-n al viselor adânci colier,
lucesc-n sanctuarul ce-l parcurg…

Noaptea aşteaptă a primi darul,
pasiunii ierbii ce adie tot dealul,
mărgele picuri ridicate la altarul
unde stele în derivă dau arealul…

Lutul fertil transpiră albă ceaţa,
în nocturnele valsuri aerul cald,
o adună şi o desface cum îi aţa,
în valurile ce a Lunii raze scald…