Insomnie III de Boris Ioachim

O pasăre de noapte îmi ţipă la fereastră –

Veghind ca insomnia, spinoasă buruiană,
Să nu se ofilească, dintru a minţii glastră –
Şi, ochii-mi, să nu pună, cumva, geană pe geană.

Se aud în noapte greieri, iar vântul lin adie,
Salcâmii-şi storc parfumul pe târgul prăfuit…
Din depărtări, furtuna, trimite - drept solie –
Un tunet stins, lugubru – mai mult un mormăit.

Ce namilă hidoasă îmi pare neagra noapte!
Şi-n creier îmi pătrunde, adânc şi dureros,
Şuvoi de gânduri negre, dojenitoare şoapte,
Ce-mi spun că-n viaţa-mi stearpă, nimic nu e frumos.

O, pasărea aceasta, ce-şi ţipă disperarea –
Sau, poate, fericirea-şi vesteşte, cu mult sârg -
Îmi tot aduce-aminte că nu-mi găsesc cărarea
Şi-mi cere, insistentă, cu moartea să fac târg.

Strivit de plumbul zilei, de silnicia ei,
Încerc, fără nădejde, odihna să-mi găsesc…
Dar, pasărea îmi strigă, cu deznădejde: ”Hei,
Nu mai urzi speranţe, ce-oricum, se risipesc!”

Nu mai urzesc speranţe, nici amintiri nu am –
Mi-e trecerea prin lume – aproape de sfârşit…
Afară, vijelia, pornită-i pe bairam –
Salcâmi se zbat, în noapte, cu geamăt tânguit.

Iar pasărea, într-una, îmi ţipă, cu mult sârg –
Veghind ca neagra noapte, încet, timpul să-mi cearnă…
Salcâmii-şi storc parfumul pe prăfuitul târg –
Şi n-am nici o nădejde, să pun geană pe geană…

Întrebări de Boris Ioachim

Prieteni, o-întrebare – în noaptea înnorată –

Într-una mă frământă: voi aţi iubit vreodată?!
Voi v-aţi simţit privirea rănită de o stea –
Ca să puteţi pricepe ceva din viaţa mea?

V-aţi zvârcolit, vreodată, în nopţi de insomnie,
Tânjind după iubire – această nebunie -
Ce sufletul îl arde, întorcându-ţi-l pe dos –
Şi inima îţi roade – cum câinii rod un os?

Voi aţi umblat, ca-n transă, pe străzi triste, pustii
Purtaţi, parcă, de iele – fantome printre vii,
Fără-a simţi nici vânturi, nici fulgi de nea sau ploi –
Ci doar sfâşietoarea dorinţă de-amândoi?

Sau, umezeala rănii, din stinsele priviri
Vi s-a prelins pe faţă, scrutând în amintiri?
Aducerile-aminte, vreodată, au lovit
În sufletele voastre, ca pietre de granit?

…De n-aţi simţit acestea – nu mă numiţi ciudat
Căci, stearpă viaţa voastră, nu-i trai adevărat
Ci doar un firav abur pierdut în vaste zări –
În lumea complicată şi plină de-ntrebări….

Îți ești de-ajuns de Nuța Istrate Gangan

Dacă m-ai cunoaște mai bine ai ști două lucruri despre mine:

Că am încredere în mine ca femeie și că am prietene frumoase.
Prietene frumoase am avut întotdeauna, încrederea în forțele mele feminine a venit cu timpul. Pe parcurs am învățat că nu trebuie să fii blondă, înaltă și slabă ca să fii frumoasă și că cine are curajul să te privească în ochi și să deslușească omul care se ascunde în interior merită să rămână în viața ta.
Am învățat că frumusețea unei femei nu stă în pantoful cu toc înalt ci în felul cum pășește pe tocuri și că încrederea în tine îți luminează fața mai intens decât fondul de ten de la Chanel.
Am învățat că frumusețea unui sân de femeie nu stă în formă, consistență sau mărime ci în tandrețea palmei care îl modelează.
Am avut o perioadă în viața mea, în anii mai tineri, când nu îndrăzneam să arăt conturul unui sân, decupat în materialul moale al unui pulover mulat.Toate hainele îmi erau cu două numere mai mari pentru că nu vroiam să atrag atenția nimănui. Și asta în momentul în care chiar vroiam să atrag atenția cuiva. Nu m-am înțeles atunci și nu mă străduiesc să o înțeleg astăzi pe cea de ieri...
Cu toate acestea, într-un fel ciudat, deși nu aveam încredere în mine ca aspect fizic, aveam o încredere fantastică în felul meu de a fi. Niciodată nu mi-a fost teamă că cineva nu o să mă placă. ȘTIAM că dacă îți iei timpul necesar să mă cunoști, ca femeie ai să mă placi, iar ca bărbat, dacă ai puțină răbdare, ochi cu infraroșii și imaginație bogată ai să mă placi și mai tare.
Încă mai am niște idei fixe rămase pe undeva printr-un colțisor al creierului privind aspectul fizic.(dar aș fi cu 30% mai puțin femeie dacă nu le-aș avea,nu ?:) Însă, am în continuare încredere în forțele mele, ca om în primul rând și apoi că femeie.
De ce spun asta? Pentru că veni vorba de prietene frumoase.
Garantat și cu dovezi, o femeie aflată într-o relație de la care vrea mai mult, sau în care vrea să rămână dar care nu prea are încredere în ea însăși și nici în dumnealui pertenerul prea mult, va fi înclinată să ocolească relațiile cu femei frumoase. Nu va fi încântată să aibă că prietenă o femeie mai drăguță decât ea, chiar măritată și cu trei copii. Chiar dacă ea însăși este frumoasă : ).Suntem speriate de femeile frumoase, dar să le mai avem și prietene ?:)
Ciudat nu ?
Toate am avut în viață la un moment dat, pentru trei luni, trei ani sau treizeci de ani, un bărbat cu ochi jucăuși.
Nimic altceva nu te face mai încrezătoare în forțele proprii decât acea privire a lui, acei ochi...ochii lui, care te zăresc în mulțime și care te fac să simți că tu ești singura persoană pe care o pot vedea.
Nimic, nici măcar treizeci de kile-n plus nu-ți știrbesc încrederea în tine ca femeie așa cum o poate face un bărbat care merge la brațul tău și care întoarce capul după o alta.Nu discret, nu întâmplător ci intenționat. Ai să-mi spui că "așa este el, rămâne doar cu privitul","tot acasă vine" sau "ochii văd,inimă cere"...
Poți să-mi spui ce vrei, am fost pe strada aceea și eu am zâmbit și glumit, o data, de două ori, dar în interiorul meu s-a prăbușit o lume. Sunt de acord, ce-i frumos e frumos și noi suntem impresionate de câte o apariție mai exotică, chiar dacă suntem în relații sănătoase, dar este o diferență fantastică între a privi cu ochi admirativi și a privi cu ochi alunecoși.
Aș fi o ipocrită dacă aș spune că nu-i înțeleg uneori pe bărbați. Simțul estetic este extrem de dezvoltat la bărbați. Nu este nici o scuză nici o explicație. Pur și simplu ei văd "frumos" acolo unde noi vedem doar "drăguț". Și aș fi puțin nedreaptă dacă i-aș cere să vadă "drăguțul" meu "frumos" și să-i cer că "frumosul" alteia să treacă total neobservat. Dar este o diferență mare intre a întoarce capul dupa o femeie frumoasă si a-ți rupe gătul după una "buna", în limbaj de cartier, masculin si indecent.
Nu este vorba decât de respect.
Chiar și atunci când simți că admirația necontrolată se poate transforma în altceva și mai greu de controlat, trebuie să ai bun simț și să respecți persoana de lângă tine. Pentru că te respecți pe ține însuți în primul rând. Îți respecți alegerea.

Când omul pe care-l iubești te-a înșelat și ai aflat, inima ți s-a sfărâmat în mii de bucățele, te închizi în tine pentru o vreme, apoi cauți o cale de supraviețuire sentimentală. Te zbați între a rămâne, a pleca sau a te răzbuna.
Dar știi cum stai. Este crunt dar cel puțin ȘTII CUM STAI.
În cazul "ochilor jucăuși" nu prea știi.
E ca un preludiu la o situație tristă și inevitabilă. Și ciudat și perfect feminin, în loc să fim clare despre ceea ce ne place și ce nu, pentru că-l iubim, preferăm să rămânem "călduțe, să zâmbim strângându-l și mai posesiv de braț, să glumim ,"da domțle,o adevărată pițipoanca,nu ?" și, din când în când să ne bosumflam pe bune și să așteptăm să fim împăcate cu vorbe dulci,"cum că nu am să mai fac, mami", până în secundă în care o alta trece strada.
Între timp samanta neîncrederii în tine însăți încolțește. Apoi răsare, înflorește și dă roade. Iar peste ani și ani, când el ți-a devenit soț, sau ți-a rămas partener, ocolești femeile care i-ar putea stârni din nou interesele...jucăușe. Tu știi că el, de-a lungul timpului, nu s-a schimbat prea mult. Și că nu femeile frumoase sunt principalele vinovate.
Bine este să-ți alegi prietenele după afinități, după ce simți acel ceva. Și să nu conteze dacă-s drăguțe sau mai puțin drăguțe.
Dar de cele mai multe ori nu vrei să încerci să cunoști mai bine o femeie frumoasă, deși te-a atras ca și caracter, doar din cauza acelui "dar dacă" pe care EL a avut grijă, de cele mai multe ori indirect(poate într-adevăr așa este el, tot ce-i frumos, rotund și apetisant îi sucește gâtul) să ți-l inoculeze.
Într-o zi ai să fii în locul celeilalte. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, pentru că toate femeile sunt frumoase. Cineva te va face să te simți la fel. Un bărbat va întoarce capul și după tine ignorându-și femeia cu care este în momentul respectiv. Atunci vei înțelege perfect.

Nu-ți trebuie atenția nedivizată a unui bărbat ca să ai încredere în tine că Femeie.
Îți ești de ajuns.

Femeie şi copil deopotrivă de Vali Zavoianu

Cât de copilă e, ea nici nu ştie

Şi râde blând cu raze de lumină
Sau rătăceşte în melancolie.
Să fii copil în suflet, e o vină?

Iubeşte pe cel care o iubeşte,
În ochi sclipiri ghiduşe-i poposesc
Ce fericită e când dăruieşte...
Să fii copil e-atât de nelumesc?

Nu vinde pe un preţ îmbrăţişarea
Şi mângâie firesc, nemăsurat
Iubeşte pescăruşii, cerul, marea...
Să fii copil în suflet, e-un păcat?

Îşi caută cu paşi mărunţi o soartă
Spunandu-şi: eu de viaţă nu mă tem
Şi tare-i greu să treacă orice poartă...
Să fii copil în suflet, e-un blestem?

Cât de copilă e, ea nici nu ştie
Şi ce nu ştii, nu-ţi poate face rău
Aşa că viaţa ei e-o poezie
Şi-o scrie astăzi sufletului tău.

23.05.2012, Zavoianu Vali

SUNTEM... CEEA CE VOM FI de Patricia Serbanescu

suntem sămânţă cristalină, fiinţe tandre de lumină,

trăim iubirea pe pământ, îndeplinind... tot ce-i mai sfânt,
de-i naşterea netihnă, pleca-vom spre odihnă
şi aşteptând chemarea, trezim... însingurarea.

renaştere simţim cu fiecare, păşind ireversibil
spre-acea reordonare... 
cu toţii suntem ,,ceea ce vom fi,, sămânţă zburătoare într-o zi...
ne-aliniem la vechea turmă, stingându-ne păcatul cel din urmă.

oare... n-ar fi posibil... ca timpii morţi din noi
ce-au strâns puhoi de lacrimi, să curgă...înapoi?

Bătrânul cuc de Catalin Ciorba

Bătrânul cuc, ce-şi are cuibu-în ceas,

A mai ieşit puţin, de bun rămas,
Şi a mai spus puţin pentru final,
Spunând un “CU”... sau “C”... sau ritual.

A stat puţin mai mult, ieşit, din colivie...
Cum şi-ar dori voinicul apă vie,
Şi a privit spre lumea de afară...
Cântând cu sete, ultima lui vară.

A tot privit încet spre ultimul său pas...
Şi a căzut încet c-un ultim glas,
Străpuns de ora ce-avea să bată,
Din orologiul mic, aflat, în inima-i curată.

S-a stins, deşi ştia că trebuie să fie,
Prezent la ora lui, la datorie,
Şi a cântat, cântând ca la-nceput...
Puţin din “CU”... puţin din “C”.

Aşa a dispărut în taină bietul cuc,
N-a mai ieşit din casa lui năuc,
Să mă anunţe, că a mai trecut un ceas,
Din viaţa lui... din tot ce-a mai rămas.

Nici n-a ştiut, că-i ultima strigare,
Căzând inert, strigând spre soare,
Că timpul lui a curs încet...
Spre alt trecut, spre alt prezent.

L-am aşteptat crezând c-a fost o întâmplare,
Şi că o pasăre de lemn nu moare,
Şi-am înţeles... mai mult decât târziu,
Că ticăia din ceasul lui pustiu.

Doar încerca să-mi spună, solitar,
Ca toţi avem un ceas, ce bate rar,
Şi nu ştim cum va bate dintr-o dată,
Ultima sa măsură, măsurată.

TREBUIA ÎNAINTE de Stefan Oana Valentin

poate că muntele trebuie urcat

pentru a ajunge la poale
sau trebuia să ningă strașnic
înainte ca apa să curgă

nopțile firesc vin dinaintea 
luminii, grele de viață
și doar din potop 
se naște pământ

pentru flori întâi au murit frunze
norii s-au rupt în perdele de apă
dinainte de fulgere 
iar minus precede plusul

ca să exiști tu femeie
a trebuit ca eu să fiu deja aici.

22 05 2012
ȘTEFAN OANĂ

Încăpăţânare de Radu Adrian Gelu

Încăpăţânat, credeam în vise

ce speranţa îmi tot călăuzise,
în dorinţa a deveni realitate,
visam dorurile a-mi fi alinate…

Înfăşurat-n coconul de umbre,
aşteptând în luminile sumbre,
pribegeam pierdut-n rătăcire,
purtând şal de doruri-n aţipire…

Încăpăţânate amintiri-n adânc
la şaua gându-mi tot fac oblânc,
pavând şi calea somnului absent,
client fiind tristeţii cu abonament…

Fluenta agonică, aparentă trezire,
pare tot o irosire a visului ispitire, 
rămas încăpăţânat-n speranţa vie,
voi păşi pe a vieţii frunză arămie…

BALADA ULTIMULUI DRUM de Boris Ioachim

Cocoşii stau sa cânte agale-n dimineaţă

Când singur-cuc mă trec din astă viaţă

Căci nimeni nu-i, la creştet să-mi vegheze,
Nici lumânare n-am, puţin să-mi lumineze

Cărarea care duce de-a pururi către Domnul…
Mi-e teamă, doar, să nu mă prindă somnul

Şi-n somn să mă îndrept spre veşnicie…
Halal mi-ar fi de-aşa călătorie!

Că-ntâia oară e când plec de-acasă –
Călătoria asta vreau s-o am frumoasă.

Mă simt uşor şi parcă nu mi-e frică…
Curând o să mă-nalţ în zbor de rândunică

Să-mi pară rău că plec?!Ei,na, aiurea!
Sunt liniştit precum sub nea pădurea

De ce să-mi pară rău?Vin vremi scrântite!
Şi-apoi, mi-s oasele aşa de ostenite

De parcă un călău, cu plumb mi le-a umplut…
O, de-aş scăpa odată de chin şi de durut!

Noroc nici cât o muscă măcar nu am avut
Cât umbră am făcut acestui glob de lut.

În cea viaţă-n care plec de-acum, sper -
Că bine o să trăiesc – ca un boier.

M-oi lăfăi, gândesc, în bunătăţi cu carul –
Căci mare-i mila Domnului şi darul.

N-oi mai robi din zori pân’ la chindie
Poveri şi biruri dincolo n-or să fie.

…O ghiară-n piept s-a apucat de ros…
Dar dacă nu mă duc în sus – ci-n jos?!

O,Doamne, iartă-i robului Tău izmenirea,
Dar numai rob să fiu îmi e menirea?

Hai, Preaînalte, fă-Te-un pic niznai
Şi lasă-mi slobod drumul către Rai

Şi sfântului Tău Petru dă-i de ştire
C-ai slobozit un suflet din pieire.

Căci pentru Tine un suflet, bunăoară,
E ca la bogătan o para chioară…

Şi pentru Tine, un suflet mântuit
E ca un peşte în mare azvârlit.

Ci iartă-mi rogu-Te, atâta îndrăzneală
Dar simt cum trupul începe să mă doară

Şi-o nerăbdare surdă mă furnică
Căci geamul s-a albit a ziulică

Se-aud sudalme în dimineaţa calmă –
Aud cum gândul lumii e-o sudalmă

Şi-aud averi mârşave cum se clădesc buluc…
Ce bine e, Preasfinte, la Tine că mă duc!

Dar, iată, că s-a aşternut de-acum cărarea…
E atât de dreaptă, că m-a prins mirarea!

Şi albastră precum ochii de copil –
De atâta măreţie mă închin umil.

Păşesc uşor, parcă-s din fum ţesut…
Adio, dar, bătrâne glob de lut!

Suflet pereche de Catalin Ciorba

În ochii tăi, se-ascunde, marea,

Şi mult prea adâncite, valuri se ascund,
Aş vrea, să-mi regăsesc în ochii tăi, uitarea,
Să îmi ascund în ochii tăi, un gând.

Când ţi-am văzut întâia oară, mersul,
Mi te-am dorit, în calea mea, scânteie,
Cu un sărut, să-mi dezveleşti, răspunsul,
Din ce minuni, făcută eşti femeie?

Tu porţi miracolul, căderii şi-al răbdării,
În suflet porţi, nenumărate lacrimi,
Din al tău pântec se ridică zeii
Şi ai în piept, puţin prea multe, patimi.

În ochii tăi se-ascund, nenumărate valuri,
Trăiri, din lumi aproape dispărute,
Şi munţii îşi ascund, timiditatea-n dealuri,
Dar tu, din doruri, poţi să faci virtute.

Ai fost, cu multe daruri, binecuvântată,
Şi mâna ai ştiut, să-o prefaci, în mângâiere,
Minune, ce nu poate fi, uitată,
C-un singur zâmbet, îmi alini, orice durere.