Răspândite-n noi... de Cătălin Codru

Scutură copacii... frunzele de-alamă,
Răzvrătită vara-mi pare c-a plecat,

Neputând să-ndure, poate altă dramă,
Poate doar căldura... i s-a terminat.

De-o lumină crudă măcinat e cerul,
Păsările joacă, vânturi pe pământ.
A-nflorit castanul, şi-a pierdut, stingherul,
În ciorchini de ceară, vechiul său vestmânt.

Plânge dimineaţa respirări de ceaţă,
În pădurea veche ţipă câte-un cerb,
Poleită stână, doarme în albeaţă...
Răsărită-i bruma... vinurile fierb.

Cald e-acum în sobă, tu miroşi a foc,
Şi îmi tulburi vrerea, pentru încă-o iarnă,
Care mă răstoarnă... să mă-ntind pe loc.
Lângă tine doamnă, s-auzim cum toarnă.

Ritmuri bat în streşini ploi neobosite,
Scurgă-n şanţ de drumuri nesfârşit şuvoi,
Mi-am uitat menirea, gânduri amorţite,
Se ridică-n cete... aşa-i... şi la voi?