Iubito, ciorile tot dau târcoale… de Boris Ioachim

Iubito, ciorile tot dau târcoale –
În dimineţi şi seri îmi croncănesc…
Şi într-adins, tristeţi îmi lasă-n poale –

Atuncea când te vreau şi te doresc.

Privesc pe geam văzduhul ros de ceaţă –
De-o veşnicie, soare n-am văzut…
Dar sufletu-mi se umple de verdeaţă,
Căci primăvară-mi eşti şi început.

Un început de viaţă, plin de rouă,
De soare cald, de ciripit vioi
Şi de speranţă proaspătă şi nouă –
Că într-un suflet suntem amândoi.

În trup – departe, poate prea departe,
Suntem, iubito, şi-i cam dureros…
Dar până când banala, stearpa moarte,
Nu mă va cere – te visez frumos.

Mi-e dor să mi-te aciuezi în poale,
Să te sărut fierbinte, ameţitor…
Să sorb aroma fină-a gurii tale –
Să ne iubim, pierduţi în viu fior.

…Sunt vise doar – la geam, fără-ncetare,
Din zi în noapte, ciori îmi croncănesc…
Dar eu visez, cu râvnă şi ardoare,
Că-n braţe-mi eşti şi straşnic te iube

sc…