Daian Daniel - Catedrale de apă

 lui Magdalena cu toată dragostea
să mă zbori cu timpul lipit
în obrazul dezrădăcinat din palme

te strig frunză în arbori de umbră
cu infinire nepurtată-n glăsuirea ochiului

catedralele noastre de apă
au înmugurit în tălpile blocurilor

poartă timid sărutul
între alei încărunţite de atâtea iubiri

aruncat cu furia cititului de ziduri
te răsfoiesc

până în adâncimea gingiilor suflecate
de un efort nemestecat în strunga degetelor

ne-am împletit venele
într-un refuz deşurubat de simţuri

apoi am ţipat durerea prânzului copios
ce rătăcea prin unghii însingurarea singuraticului

de ar fi după mine
te-aş respira în mijlocul gâtului
poate mă vei muşca de pleoapă