Daian Daniel - Strâns lipit de pământ caut vânt

realizezi că îmi este foarte greu să te cred pe cuvânt

de vreme ce zilele au intrat în greva foamei
ca o herghelie de sălbăticiţi ce-şi galopează neliniştea
 într-o cămaşă de forţă

în fiecare zi
avem aceeaşi discuţie fără balustrade
să ne sprijine dimineţile înfofolite
ca nişte păsăroi de colecţie
strânşi lipiţi de fiecare parte a mlaştinii unde ne ascundem de vânt
grămada mea de vreme nu se grăbeşte să caute răspunsuri
stă în nemişcarea umerilor drepţi de durere

culmea este că aseară
când am ieşit să ne plimbăm nefericirea
printre aleile încărcate cu trupuri mă strângeai de palme
ca un ţipăt

în timp ce eu vegheam să nu existe ore absurde în calea noastră
m-ai întrebat de ce tu eşti singura femeie care mă ţine de mână
până în staţia întârziaţilor
unde toate celelalte umbre
îţi privesc cu invidie palmele încărcate cu glasul meu de fumător

eşti atât de sufocată în privirile lor încât te acoperi de tot frigul
adunat de călcâiele spălate în noaptea care tocmai şi-a pierdut
conturul de trupurile noastre înşiruite
nu-i aşa că îndrăgosteala noastră a început să ruginească
în pernele pline cu ochi?