Daian Daniel - Iubeşte-mă până mor în fiecare zi

când te-am auzit râzând ultima dată
ne aflam în căminul de proscrişi la viaţă
şi afară era un frig de crăpau inimile în noi
restul celor aproape vii
dar nu aveam timp de amintiri cu lacrimi în buzunare
toate luminile erau de un căprui molatic căzut în letargia
unor zburători ce se grăbeau îngereşte
să ne prindă din urmă chibzuinţa de care ne umplem paşii
ce-i târâm după noi orbeşte
aveai optsprezece primăveri necoapte înaintea mea
şi pentru asta îţi chinuiam alergatul în mijlocul nopţii
până îţi înmugureau obrajii de culoarea sângelui
te muşcam de sânii îngrămădiţi de teamă
dar tu alergai stradă după stradă şi
anotimpuri în caldarâmuri nespălate trupuri
nu se mai recunoşteau niciunul de atâtea chipuri rostogolite
ne avem din vis visarea cu ochiul larg deschis în centrul frunţii
adormirea ne urlă iubirea din gura fără dinţi
oare până când mai alergăm alergarea din vârful genunchilor
nedrept înclinaţi de plângere la marginea ultimului văzduh
tu din mine
eu rămas plămân de singurătate