Mihaela Aldea - Obscur de vid...

cobor câteodată
pe o coastă de gând
rămas schilodit
 în antiteza începutului
fără să privesc
răsăritul apusului

povârnişul se adânceşte
cu fiecare respiraţie de pas
într-o vulcanică ardere
de gheţari neciopliţi
în peştera fiinţei mele
prea gol de prea mulţi
umplu densitatea
suprasaturaţiei din nemine
stalactitele prind rădăcini
care încolţesc neputinţă
din flori de stalagmite
ale fiecărui cuvânt nerostit
din multul de nimic

mă descalţ la primul licăr
lumina cade confuz
şi mă las în urmă
nu mai pot târî pe întuneric
ciubote înnoroiate
de humă din arderi de aripi
care-au zburat himeric
prin clipe într-un obscur
luminos de opac

eu sunt din fiecare
fiecare nu sunt eu
şi totuşi
eu-Eu sunt
când mă întorc
fără să ajung
la primul
capăt

nu ştiu unde m-am pierdut
şi-aleg
vid