Ne-am întâlnit ... de Ovidiu Oana-pârâu

Motto:

Atât de singur sunt în noapte

Încât mă-ncearcă nemurirea …

***

Ne-am întâlnit singurătate!

Tu, univers de nemişcare

Schimbată în eternitate

De vreun blestem de ursitoare.

Totu-i inert, doar gândul zboară

să reclădească începutul ...

Brumar cu frigul de afară,

privirea ta şi infinitul.

Apoi speranţe, dor, nălucă

a nopţilor insomniace,

doar necuvânt şi dor de ducă

crepuscul cu priviri buimace.

Târziu, Prier naşte speranţă,

O întâlnire cât un fulger

Sărutul scurt, ce cutezanţă!

Un simplu mir pe păru-ţi sânger.

Florar, Cuptor şi-apoi Gustar

Deşert din arşiţă vorace

Şi în natură, şi amar

Născut de gura care tace.

Târziu, iluzia din Răpciune

A-ntrevederii cât o clipă

E preschimbată-n rugăciune

Pe-un fals altar zidit în pripă.

Tot în brumar Solul închide

Ocolul ce-mplineşte anul ...

Alint, îmbrăţişări timide

Şi dăruiri ce sting aleanul.

Nici nu-l mai chem pe mesagerul

Pierdut prin cele şapte spire

Ale-mplinirii de când Cerul

Ma-ncununat cu nemurire.

Revine singur, stors de umblet,

Mă vede aţipit şi tace

Nici nu se miră că un zâmbet

M-a'nseninat ca semn de pace.

El ştie că îngemănată

În univers şi'n nemişcare,

Iubirea nu va fi pătată

De vreun blestem de ursitoare.

lumească şi amară de Dorina Neculce

doamnelor
domnilor am ceva de mărturisit
pentru că nu mai vreau să dau iar vamă morţii
nici zeciuială sorţii pentru că nu mai
cer nici lumilor să mă iubeasc şi
nici luminii nu-i mai cer
să mă orbească
n-aş mai putea să-mi
port în plete dorul
şi-am încheiat un pact
în noapte cu soborul

vreau popi fără sutană
să mă plângă
să nu mai cânte
prin altare
când
oameni străvezii
îşi poatră-n spate
soarta
cea nătângă

îmi port şi eu în creier
o armă ascuţită lucitoare
gândesc nebun
şi fac asfaltul
să tune
sub picioare

şi vreau să merg degrab`la
popa stan păţitul
să-mi zică EL
de ce m-o-fi-apucat
Urâtul...

Fabulă de Elena Valeria Ciura

Cu cioc tocit de-atâta ciripit
Algofil părea, bătând în geamul uşii
Se oglindea, se repezea, se auzea ,
Dar numai el; era-un piţigoi sadea!
Doar pe sine se vedea,
Cam narcisist se arăta
Şi ca să-mi facă-n ciudă, refuza
Felia de pâinică de pe clanţă..
O flutura, de înţeles îmi da
Că-doar oglinda, geamul ,îl interesa.
Şi bătea una-ntr-una în fereastră şi bătea...
Tenace, hotărât să o dărâme
Lumea-i a lui, şi, dacă nu-mi convine,
Să-mi fac o altă uşă, să mă mut,
Lui i-a intrat în cap,că e de frupt!
Ce-ar zice Krîlov, ori Alexandrescu
Ca morală, pentru cei cu uşi
Ori cu ferestre mai tentante?
Ori schimbi uşa, pui şi transperante
Ori piţigoiu îţi va fi stăpân în casă,
(Întreabă-ţi , tu , mândria, cum, te lasă?)

17 martie, 2013

fără avertizare de Renate Müller

picură lacrimi din altă lume
coboară peste mine...

cortina-i trasă de-o parte
prin geamul deschis
concertul de dimineaţă
îmi tulbură neliniştea

ziua cade din cer
ca o năpastă cleioasă
ce-mi hrăneşte frica
şi-o face să crească

HD 17.03.2013 RM

A ÎNFLORIT LIVADA de Ioana Burghel

A înflorit livada sub sărutări de stele,
În fiecare frunză ţes dorurile mele,
Zefiru-mi poartă paşii prin fir de iarbă nouă,
Şi simt că-i primavară în stropii calzi, de rouă,
Adorm....şi-n vis îmbrăţişez câmpii,
Iar inima mea bate în tril de ciocârlii.

A înflorit livada și-n zbor s-avântă fluturi,
Mă ninge cu petale de vișini și de meri,
Mă risipesc prin ramuri în orișicare mugur,
Și inima îmi vindec de orișice dureri…
Mă scutur de cenușa acestei ierni amare,
Și-n nopți cu lună plină aștept o-mbrățișare…

Aș vrea să vie vâtul prin brazde să mă poarte,
Să fiu eu roua care s-anină-n geana lunii,
Să fiu și mesagerul iubirilor deșarte,
Sau curcubeu ivit din inima furtunii,
Să mă răsfrâng în ape și să mă-ntorn apoi,
Cu verde crud în suflet anume pentru voi!

Te rog de Renate Müller

Uitasem aceste cuvinte
voiam să le chem
să ţi le spun 
dar n-am putut
şi-am tăcut

poate de ruşine
sau a fost
o altă boală demodată
sau durerea
care m-a cutremurat
când ai plecat
de n-am putut nici măcar
să-ţi şoptesc: ,,Stai!”

Carmen Zaniciuc

mi-ai cules din palme florile ude
stăteai pe o bancă și așteptai ziua
să-mi poți spune cum stelele cad
pe șinele de tramvai 
și nimeni nu-și mai pune dorințe

încredere de Bogdan Dumbraveanu

semne uitate, o primăvară
ne așteptăm la orice 
dar ne surprind întotdeauna 
primii muguri

câteva secunde și mai puțin
înseamnă pragul
dintre realitatea vizibilă
și amintirea întotdeauna tăioasă
ca o spadă a
zâmbetului de adio

ce las în tine
e mai important, până la lacrimi
decât ceea ce îmi rămâne

niciun timp nu se întoarce
niciun ban, nici toți banii
nu cumpără visul
din care ne plămadim zilele

câte vor mai fi

Primăvară de Ovidiu Oana-pârâu

Plămânul pământesc respiră-n pace,

Eliberat de alba apăsare.

Îşi duse iarna albele cojoace,

Spre alte zări din lumea asta mare.

Aburi firavi se-nalţă către zare,

Semn că-s urnite sevele şi-asudă

Seminţele ascunse în covoare

Şi cresc, pentru ţărani să fie trudă.

Doar vânturile-adie grijulii,

Să nu doboare florile din ramuri,

Ţesute ca baticuri colilii

Şi mişcă-ncet perdelele la geamuri.

Decorul verde-ncepe să-l brodeze,

Natura zăpăcind-o de culoare,

Chemând albine harnice s-aşeze

Polenuri felurite peste floare.

Ăst timp, în crânguri, mii de zburătoare,

Armonizează cânt de regăsire,

Omagiu la frumoasa sărbătoare,

Adus pentru a vieţii primenire.

de ce-aş doini? de Leonid Iacob

Trecut-au peste trunchiul meu  

şi primăveri şi toamne reci  

iar iernile-au bătut mereu  

şi verile mi-au fost prea seci,  

Am strâns în mine vechi poveri  

iar ramul trist atârn-acum,  

că azi îmi e la fel ca ieri  

şi-s tot la margine de drum  

Mai trece câte-un călător,  

adastă-n umbra mea şi pleacă,  

iar eu rămân cu-acelaşi dor  

prea trist în lumea-mi prea săracă.  

De ce-aş doini, când al meu cânt  

e doar suspin pe-o vioară?  

Cui să spun vorbe de alint  

când iarna rece mă doboară?