Pe-această lume de Renate Müller

Câte morţi murim
pe-această lume
şi viaţa noastră 
scade zi cu zi

şi câte suferinţi
stau să ne-ndrume
spre alte drumuri
grele şi pustii

câte speranţe
spulberate-n noi
şi câte aşteptări
înecate-n ploi

Săgeţi de rândunele de Renate Müller

Când razele de soare
se plimbă pe cărare
iar inima îmi cântă
şi-nspre cer se-avântă

acorduri de vioară
cu glas de primăvară
săgeţi de rândunele
în gândurile mele

atunci copilăria
m-atinge cu magia
din vremi de tinereţe
acum la bătrâneţe

Ce-aş mai putea să-ţi fiu? de Ovidiu Oana-pârâu

Ce-aş mai putea să-ţi fiu în prag de iarnă?

O iarnă-n care timpul alb pe tâmple

Lăsat-a loc uitării să se-ntâmple

Şi fulgilor din neguri să se cearnă.

Ce-aş mai putea să-ţi fiu în miez de iarnă?

O iarnă care'nnămeţeşte temple

Silind uitarea-n ele să contemple

De viscol şfichiuiri pe post de goarnă.

Au obosit chiar norii să aştearnă

Poclăzi de-omăt de sănii scrijelite.

Gem flăcări reci în horn, bolborosite,

Blestemele sfârşitului de iarnă.

Și iar au înflorit castanii de Emil Marian

Privesc și simt cum se scurg anii,
E-april și-au înflorit castanii,
Parc-a trecut o săptămînă,
De la plimbarea mînă-n mînă.
Umblat-am mult, așa-n neștire,
Vrăjit adînc de-a ta privire,
Stăteai de mine strîns lipită,
Eram topit...mi-erai iubită.
Făceam trei pași și ne opream,
Ca doi flămînzi ne sărutam,
Eram doar noi și Universul,
Acum sunt singur, doar cu versul,
A plecat timpul, m-au nins anii,
Dar înfloresc mereu castanii...

Ce multe!... de Costel Suditu

Ce multe sunt, ce multe
Şi cât sunt de puţine!
Ce boante zac tăcute
De-atâta ascuţime!

O, fibră ce vibrezi
Fără de căpătâi,
Eşti oarbă de nu vezi
Că semne-ţi fac? Rămâi!

C-am fost şi nu am fost,
Că sunt, şi nici nu sunt
Atâta înjosire
Din seva ta, pământ!

Ce multe sunt puţine
Şi strigă pe tăcute
Tocite de-ascuţime!
Ce multe! Ce multe!...

Iubita mea – lumina mea albastră de Boris Ioachim

Cu ce lumină-albastră cerul tău –
Cer presărat, intens, cu praf de stea –
Lin înveleşte-n doruri lutul meu
Ce-i rece şi sleit, iubirea mea!

Sclipesc în noaptea rece ochii tăi
Cu dulce şi aprins aleanul lor –
Stârnind în mine flăcări-vâlvătăi,
Ce fac să simt că sunt nemuritor.

Tu nici nu ştii, măcar, azurul meu,
Cum te privesc – şi obraznic şi curat..
Ce dulce paradox e-n mersul tău –
Lasciv şi inocent e, totodat’!

Când mă săruţi, gingaş, adeseori,
Cu buze moi, arzând catifelat,
Tu mă reînvii, fără să mă omori –
E-un simţământ neînţeles, ciudat.

Cum se revarsă-n noapte ploi de stele –
Din cerul de catran, cum se desprind!
Dar cea mai arzătoare dintre ele –
Eşti tu, iubito-n braţe când te prind.

Când trupurile noastre se despart,
E un dezastru în fiinţa mea –
De, parcă, ceru-ntregii lumi s-a spart
Şi mi-a căzut în cap un ciob de stea!

Atunci, buimac, privesc plecarea ta,
Printre copacii-abia îmbobociţi
Şi sunt cuprins de-o disperare grea –
Căci ani şi oameni ne ţin despărţiţi.

Deci, ce eşti tu? Lumina mea albastră!
Ce-mi curgi fierbinte-n sângele-ngroşat
Şi-mi luminează-a ochilor fereastră
Cu cer albastru – când nu e înstelat.

Iar gândurile tale trec prin mine –
Adesea pleacă, dar mai des rămân…
Şi –ntinerit, simt când îţi este bine –
Când nu ţi-e bine – mă simt trist, bătrân.

Iubirea mea, lumina mea albastră –
Noi, împreună, n-o să adăstăm…
Dar, undeva, unită-i soarta noastră
Şi nu ni-i interzis ca să visăm…

Cică... de Iurie Osoianu

cică ăla, stiti voi care, cică nu l-a insultat 
cică ăilalti cu salvarea au venit din moft curat 
cică Marele Maestru e și-un mare minciunos 
cică nu-i a lui cimofti paznicul cu gâtul gros...

't-ui Bosfor și Dardanele și 't-ui mama ei de țară
să păzim o nulitate după ce-am păzit o chioară
care -n rol de președinte își citește cuvântarea
pe silabe cum la școală ni se da cîndva dictarea.?!!

chiar aș vrea să-ntreb poporul , oare-i într-atît de orb
că mereu -și-alege-n frunte fel de fel de fel de corbi
ce -i tot ciugulesc încaltea nu că carnea sângerândă
ci și ultima speranță, ca și el, la fel , flămîndă...?!!!

și mă simț lovit de gândul deshuceat și derizoriu
-națiunea mea trăiește peste Prut. În teritoriu
au rămas numai mancurtii și o droiae de lichele
restul a fugit în lume. De bodorini și de rele.

O lacrimă căpruie de Radu Adrian Gelu

Pe patul de nuferi
ce visul îl înfioară,
tu inimă ce suferi,
vibrezi ca o vioară.

Iubire și speranţă
de etern „te iubesc”
în suspinul pe viață,
eu sincer „te doresc”.

Vis după vis cascadă,
o lăcrimioară căpruie
sărut de dor în arcadă
dă strunelor aritmie.

Frumoasă ești lacrimă,
o licoare de viu cristal
ce iubirea tainic animă,
a sorbi al fericirii pocal.

Așteptare tremurândă,
tumult de nerăbdare,
suspinul dorul colindă
visul a iubi cu ardoare.

Sa-ti spun… de Lacramioara Lacrima

Haide, ca sa-ti spun ceva
Ca tu esti dragostea mea
Bate inima-nestireSi ofteaza dupa tine,
Precum soarele rasare
Si cum floarea tot infloare
Tot asa iubirea mea
E frumoasa si te vrea…
Precum soarele apune
Ducandu-se nu stiu unde
Farmecul este prezent
Te iubesc si te astept,
Precum noaptea iar se lasa
Cu luna misterioasa
Asa doru’-si face loc
In suflet si peste tot…
Cerul pare mai senin
Cand ma chemi ca eu sa vin
Norii au plecat demult
In iubire cred mai mult.
Haide, ca sa-ti spun ceva
Desi, tu sti taina mea,
Cuvintele-s de prisos
Doar ce simti e de folos…

O idee-n poezie…
Firul ierbii pe campie
Vantul ce suspina agale
Prin iubire este cale…
De-a rosti, de-a dovedi,
Cat de mult te voi iubi
Precum te iubesc acuma
Poate fi intotdeauna
Si mereu as vrea sa-ti spun
Pentru tine eu adun
Vise care stau la rand
Spre-a le-ndeplini curand
Haide, ca sa-ti spun ceva
Ca esti in inima mea,
Pe buze uite, iti scriu
Un sarut pe care-l stiu
Pe obrajori ti-oi desena
Toata mangaierea mea…
Trupul am sa ti-l dezmierd
Far-a spune, iti arat,
Ce inseamna sa iubesti
Totul vrei sa daruiesti
De ce-s vorbe de iubire?
Ca s-aduca fericire…
De ce iti doresti s-atingi?
Iubirea are dorinti…

SUFLET FĂRĂ MAL de Ioana Burghel

Ah, suflete! Arcuș prea greu,
Vioara mea
la caredoar afonii mai cântă
dezacordat,
stârnind luntrașul
și lacrima din ochiul înghețat…

Așa de triști sunt ochii tăi,
așa de triști!
Și-atâta gol absorb într-una,
încât nu știu cum mai reziști:
Mai tristă decât tine
e doar luna!

De mila ta,
în rama porții
s-au umezit și ochii morții
iar clipele s-au rătăcit
între pământ și infinit…

Ah, suflete!
Un cor de corbi
mereu îți cântă,
dar e un cânt de altă nuntă,
stârnind
cu-arcușul făr de strună,
pe apa Styxului
furtună,
atât de mare și de grea
că până nici luntrașul n-are
un mal la care ancora…