Aparenţe de Elena Valeria Ciura

M-am dezbrăcat de verde pe-nserat,
Când ceasul nopţii înfrigura peisajul
Şi-am îmbrăcat veşmintele de toamnă,
Nescrisă lege, draga mea, trecută doamnă!

Visam, nespus niciunei dintre zări,
Mijea prin iederă un ochi prea străveziu,
Văpaia ce trecuse peste văi,
Spre mine se-ndrepta, însă, era târziu...!

Atâta miere cât a risipit albina-
Doi poli de îndulcit ar fi putut,
Căldura irosită de cuvinte, seara
În universul meu însingurat ar fi durut!

Căci spune-o vorbă, greu de înţeles,
Că omul va ucide ce-a iubit-
Rafinamentul e simptoma celui
Nefericit, iubind şi neiubit!

Domniţă iarna, Jupână primăvara de Ovidiu Oana-pârâu

 

Iar s-a nuntit pământul, cu iarna, cotropindu-l

Pe faţă şi-n cotloane cu voluptatea rece.

Cel Soare-Nun zâmbeşte, când peste lume trece

La jurământ de taină, cu foc pecetluindu-l.

Adună de departe ca oaspeţi, zburătoare,

Chiar Moş Martin agale păşeşte din bârlog

Pe neaua toropită, rămasă de zălog

Şi zestre a miresei de verde născătoare.

Decor de iarbă crudă, tuşat cu vioriu

Şi bâzâit de-albine ce harnic robotesc

Flori oaspete în voie grădinile gătesc,

Aruncă-n jur arome, mălinul coliliu.

S-au risipit în taină învoalări de fată

Viaţa germinează în case şi pe-afară,

Le e la toţi stăpână, Jupâna Primăvară,

Zâmbind îşi leagă-n voie, basmaua înflorată.

Nu pot să-ţi scriu de Renate Müller

După fiecare cuvânt sare o umbră,
ce-l învăluie cu o pânză neagră,
vreau s-o îndepărtez dar se-ntinde

Fire de păienjeniş agăţate de silabe,
freamătă într-o suflare de şoaptă.

Vreau să salvez fiecare literă,
lângă tine, într-o oră albastră,
când fără rost orologiul bate.

SĂ MĂ IUBEŞTI… de Ioana Burghel

Să mă iubeşti în noaptea în care
Stelele aprind câmpuri cu maci,
Şi zorile au gust de rouă albastră.Să mă iubeşti când dansează fluturii
Şi ninge spre apus cu flori de măceş,
Sau când m-ascund de ploi
Sub iarba lunii şi miros a floare de fân…
Să mă iubeşti, când în inima mea
Cântă viori vestind primăvara!

Pedeapsă de Costel Suditu

Plânge-n pragul casei sale
O măicuţă, sughiţândă;
Frânge mâinile de jale
Şi-şi priveşte fata blândă;

Îi fusese mai firavă
De când viaţă-n ea prinsese;
I se spuse de otravă,
Însă ea nu se-nţelese;

A slăbit de-atunci, sărmana;
Ani de zile de durere
O făcu să nu ia seama
C-a rămas fără putere;

A iubit fiece clipă
Îi dădea viaţă fetiţei,
Nu ţinea cont de risipă
Pentru binele fiinţei;

Se ruga mâncând pe fugă
A nu prinde mai amară
Viaţa, când va fi să curgă
Sumbră peste ea, şi chioară;

Uneori, stătea chircită
Lângă umbra somnului,
Şi plângea neauzită
De timpanul omului;

De-ar muri mai înainte!...
Se gândea, ce drept ar fi,
A-ngriji copii morminte,
Nu părinţi fără copii!

Tristă era pe când timpul
Străbătea prin amândouă
Şi tăcutul şi vorbitul
Picurând obraji cu rouă;

S-a temut, sărmana mamă…
Tocmai asta se-ntâmplase!
De-a ei rugă, n-a Luat seamă:
Scumpa vieţii ei, plecase,

Când, cu lacrima-i din urmă,
Îi făcu un semn din deşte,
Că suflarea i se curmă,
Dar pe maică o iubeşte;

Acu-n pragul uşii triste,
Muma, mâinile îşi frânge,
Dând ca rost unei batiste
Ochiul ei secat ce plânge;

Ce durere fără margini!
Of, durere… of, durere…
Naşti acestui om imagini,
C-ar dori şi el a piere,

Fiindcă bocetul de fiică
Ori de fiu, - după urzeală,-
E normal, când se ridică,
Nu-i normal, acel de mamă!

A mai trecut un viscol şi o iarnă de Ovidiu Oana-pârâu

A mai trecut un viscol şi o iarnă,

Dorinţele in vers de când le-am scris,

Cu frământări ce-n suflete rărstoarnă

Zăpezi de dor, pe orice gând nescris.

Pierduta vreme ce-a schimbat natura,

Albind-o cu zăpezi imaculate,

Ne-a aşternut în inime căldura

Şi ne-am iubit prin flori pe săturate.

Am presărat ca floarea de cais,

Desprinsă de pe ram în primăvară,

În zori de zi şi-n nopţile de vis,

Sărutul meu pe sânu-ţi de fecioară.

Iar troienite patimi sub petale,

Ce-au nins alene peste un cuvânt,

Desprinse din poveştile regale,

S-au preschimbat acum în legământ.

BABELE de Ion Ene Meteleu

Prima zi de primavara
A trecut pe nesimtite;
A fost cald,frumos,afara,
C-asa-s zilele-nsorite.

A fost ziua primei babe,
Gatita cu martisoare,
Cu-mpletituri rosii-albe,
Daruri pentru domnisoare.

Nostalgic,mi-aduc aminte,
De-o zicala mai haioasa:
,,O sa vezi copil cuminte,
Cand vezi si-o baba frumoasa''.

Dar cum cele noua babe,
Nu sunt decat in poveste,
Chiar de-or mai fi ninsori slabe,
Soarele brusc le topeste.

Si in datina strabuna,
Se zice ca poti alege,
O baba:de-i rea sau buna,
Tot anul asa-ti va merge.

Insa toate-s superstitii,
Traditie populara,
Ce-o transmit mosii,parintii,
La-nceput de primavara.

Si tot din vremea bunicii,
Cand va sosi baba-a noua,
Vom manca si mucenicii,
Iar pe flori va pica roua.

Cuvântul primăverii de Cătălin Codru

Păsări albe ca lumina,
Zbor deasupra vremii noastre,Se adună să-nfiripe zări albastre,

Cântă-n linişte pădurea,
Dor de primăvară dulce,
Plânge ostenită-o cioară, iarna ce se duce.

Din covorul vechi de frunze,
Aplecaţi în rugăciune,
Ghioceii au albit, de atâta-nţelepciune.

Trei furnici, se-adună-n grabă,
Pentru o consfătuire
Şi... apoi pornesc tăcute, către altă cucerire.

Doar copacii, fac în taină,
Semn de muguri şi mlădiţe,
C-a zburat din ceruri frigul şi au crengile amorţite.

Nu spun galben, că-i lumină...
Nu zic roşu că-i iubire,
Spun doar verde şi simt teama, văd iubire şi trăire.

M-a oprit din drum stejarul,
Care străluceşte sigur,
El a mai trăit iubirea, a iubit si el desigur.

L-am lăsat îmbrăţişat,
Începuse să dea muguri,
Cerul parcă s-a schimbat şi s-a răsturnat pe ruguri.

A-nceput să cânte vântul,
Să se scuture pământul,
Îmi urmez în taina gândul... şi în suflet am cuvântul.

M-atinge magic fericirea de Renate Müller

E primăvară şi de zor
păsărelele dau să mă-ncânte
în cor cu ciripitul lor

ocupată sunt de-o tainică putere
de-o febră ce-mi aduce-un dor
ce-mi intră-n suflet cu plăcere

m-atinge magic fericirea
cu mii de fluturaşi în zbor
trezind în inimă iubirea

Aşteptând... de Boris Ioachim

Există o durere, aşa, spre primăvară
Vai! Dragostea de soare făcută-i ca să doară…
Când va-nflori mălinul, va fi cu mult mai bine
Şi va-ncolţi speranţa şi-n ţarină – şi-n mine.

Ţărâna pe sub garduri de vânt va fi zbicită
Si viaţa-mi – cine ştie?! – va fi mai fericită.
Va străluci fereastra în soare, ca mătasa,
Şi mama-n miezul zilei spoi-va iarăşi casa.

Vor învia copacii, plesnind sfioşi din muguri,
Şi-n asfinţit văzduhul se va-nroşi de ruguri.
Vor străluci, în noapte, pe cer, aceleaşi stele
Şi poate n-oi mai plânge nimicul vieţii mele.

Se vor întoarce cucii, strigându-se pe nume
Si poate-un veac de pace se va lăsa pe lume.
Când va-nflori mălinul va fi cu mult mai bine
Şi va-ncolţi speranţa şi-n ţarină – şi-n mine.