Plang trandafirii de Lavinia Amalia

Ochii mi-au devenit maini

alunec pe unsoarea noptii

in inima

podeaua cresteaza dureros linia vietii

in locul luminii

picioarele cauta echilibrul 

simt gura amara muscand 

din calcaiul iadului

dar cum altfel as putea dori inaltimea

unui colt de rai?

compasul clipei impunge carnea

pana la sange

legand gleznele unui vis titanic

zamislit intr-o imbratisare dorita

etern...

sufletul isi piaptana umbrele

le scutura-n abis

numai umbra ta sta infipta rebel

colorandu-mi alb

merele ce cad pe pamant

cu suras de copil

ti-am lasat o poarta deschisa

la intersectia fatala

intre eul tau si tu-ul meu

nu mai e cale de-ntors

am redat mainilor ochii mintii

cerul si-a schitat zambetul

in privirea ta

eu am inviat in cantecul de azi

murind in lacrima de-aseara

plang trandafirii...

viata noastra e inca nescrisa

Lacrimile mamei de Costel Suditu

De câte ori la tine mă aduc
Priveşti în jos, măicuţă, în pământ;
De-atâtea ori voiam să te întreb:
De ce voieşti, măicuţă, să mă pierd?

Ceva, în sinea mea, nu mă lăsa
A crede că vrea asta, mama mea,
Şi totuşi, când mă vezi şi când te văd
Ceva zvâcneşte-n tâmple a prăpăd;

Şi tot venind măicuţă, şi văzând
Străfulgerări de inimă şi gând,
M-am hotărât în dinţi să-mi strâng durerea
Şi să te-ntreb: crezi, oare dulce, fierea?

Căci de plecam, plecam mai amărât
De cât eram venind la început,
Şi drumul tot, mi-era şi nu-mi era
De cât de mult în suflet mă durea…

Dar oh!... a cerului fiinţă şi mie, cea mai scumpă,
Privirea ta rotundă, mă nimeri în tâmplă!
Nu căutai de rece cu ochi-ţi în pământ…
O, nu!... plângeai, măicuţă, de felul cum mă sunt,

Când în a mea durere – ce mare păcătos!
Credeam că-i răutate privitul tău în jos…
Tu, doar că n-ai vrut fiu-ţi, atât de-ndurerat,
Cu ochii tăi în lacrimi, să-l mai fi supărat.

Durere oarbă… viaţă cu taina ta cu tot,
Am rupt sigiliul porţii ce mă ţinea în foc,
Ţin lacrima de mamă în pieptul meu, la cald,
Durerea am lăsat-o pe dincolo de gard,
Şi-n felul ăsta, cerul, curbat cum e, albastru,
Pe ici pe acolo, mie-mi mai naşte câte-un astru.

RUGĂ MAMEI de Elena Iuliana Constantinescu

Iartă-mă, mamă,
Brațele-mi uscate
Nu au puterea legământului
Ce ne-ai fost tu aievea!
Iartă-mă, mamă,
Pentru obrazul pistruiat
De plânsul vântului
Rătăcit în lume!
Iartă-mă, mamă,
Dacă poți,
Și gândește liniștea
Albă, curată, a lacrimilor
Adunate pentru tine
Într-o surdă pocăință.

Adu-ti aminte… de Lacramioara Lacrima

Adu-ti aminte, tu
Cand m-ai chemat
Eu n-am zis “nu”
Te-am incantat…
Mi-ai trimis cate-un sarut
Jocul iubirii a-nceput…
Asa-i simtit, asa ai vrut
Acuma stiu ca m-ai placut.
As vrea mereu sa-ti amintesti
Ca eu visez sa ma iubesti
Atunci candva da, ai promis
C-asa raman in al tau vis
Si daca vantul bate, bate,
Din drumul meu nu ma abate
Cararea mea duce la tine
Cu ganduri bune si senine
Adu-ti aminte, nu uita
Cum ne jucam cu inima
Un dulce joc ametitor
Adeseori, de-atatea ori…
Acuma ploua si e frig
Numele tau in gand il strig
Si printre picuri regasesc
Iti amintesti, iti amintesti?

Cum sa ne ploua noi dorim
Sub o umbrela sa zambim
Sa adunam stropii in palma
Sa ma saruti usor, nu-n graba,
Si norii ce ce ne vor privi
Cu apa lor ne va stropi…
Si iar te vei lipi de mine
Sa-mi dai caldura de la tine…
Adu-ti minte cum visai
Sa ne-ntalnim si cum doreai
Cand luna pleaca somnoroasa
Si zorii zilei se revarsa…
Sa prindem rasarit de soare
Imbratisati din zare-n zare
Chiar si atunci cand va apune
Sa fim la fel…tot impreuna…
Uniti in inimi si in gand
Te rog sa-ti amintesti oricand
Fiorul dragostei nascut…
De prima oara-ntr-un sarut…
O dragoste nevinovata
Prin aripioare ce se inalta
Va dainui in timp prin stea
Te rog sa-ti amintesti de ea…

LUME FĂRĂ ORIZONTURI de Ioana Burghel

Lume fără orizonturi
rătăcind
încotro oare?
Lumea mea
agonizând
spune-mi
sufletul te doare?

Vreau să știu de simți
când ninge
dacă te mai uzi
când plouă
de mai simți când dintre
gene
soarele culege rouă…

Spune-mi
lume
pentru tine
a iubi e doar un verb
sau e foșnetul de frunze
rupte-n crâng de-un pui de cerb?

N-ai răspunsuri
lumea mea
de ce ,,Pasărea Măiastră,,
și-a frânt zborul
undeva
n-ai răspunsuri pentru mine
n-ai răspuns nici pentru tine
incotro
să-mi spui, tu
lume…

Fâşia orizontului de Renate Müller

Privesc cu-ndoială
zarea nemărginită
lovită de nicovala
cerului oţelit

Urmăresc cu durere
sufletul ei strivit
de copitele norilor
trecători

Fâşii rupte din cer
şi pământ bătut
lăsate pradă
vulturilor hulpavi

Călători printre iluzii de Boris Ioachim

Prietene, pânză de vise,
Nu încerca-n zadar să ţeşi…
Dintre dorinţe interzise
Încearcă, grabnic, ca să ieşi.

Căci sub faţade luminoase,
Ce par s-ascundă mari minuni
Şi gânduri-nalte, generoase –
Nu vei găsi decât minciuni.

Printre iluzii şi regrete
Trişti călători am fost mereu…
Să facem să nu se repete
Ce-ai greşit tu – ce-am greşit eu.

Te uită, e deja, pe-aproape,
O nouă toamnă – ceru-i plin
De funigei şi-albastre ape –
Prietene, hai, fii senin!

Nu suntem singurii, sub soare,
Ce-ncet şi sigur ne sfârşim…
Fii vesel, deci, şi ai răbdare –
Frumos, poate, îmbătrânim.

La poarta sufletelor surde
Nu încerca, din nou, să baţi
Ci lasă-ţi mintea ca să zburde
Doar către ochi senini, curaţi.

Şi apleacă-ţi, totuşi, fruntea-n taină
(Ştiu că divinul ţi-e străin!)
Şi, s-ar putea, o nouă haină
Să te-nfăşoare pe deplin.

Căci în iubire trecătoare
N-ai fost şi nu eşti împlinit…
Azi, când la tâmple porţi ninsoare –
Vag ţi-aminteşti c-ai fost iubit.

Prietene, tu ştii, poveţe -
Pe gâtul inimii nu-ţi bag…
Pe noi nu poate să ne-nveţe,
Nimeni din lume – cu arţag.

Dar călător printre iluzii
Ai obosit să fii – să fiu;
Sătui suntem de deziluzii –
Să mai visăm, e prea târziu…

te vreau! de Ovidiu Oana-pârâu

centuri de brațe

trup durut

peceți pe buze

dulci sărut

gene clipire

doi bujori

de fericire

ard fiori

în pântec

coapse

dăruire

viori

descântec

împlinire.

De-ar fi sa-ti daruiesc ceva… de Lacramioara Lacrima

De-ar fi sa-ti daruiesc, ceva in viata ta,
Ti-as oferi din cer, o mica, blanda stea,
Sa-ti lumineze calea, simtind iubirea mea,
Si ea sa te-nsoteasca pe unde vei umbla
Sa ai doar bucurii, sa fii mereu iubit,
Necunoscand durerea si sa fii fericit
Apoi, ti-as darui din piept inima mea
Tu s-o pastrezi acolo, acolo, undeva
Sa nu fie ranita, de rau sa o pazesti,
Macar pentru o clipa sa vrei sa o iubesti…
Caci, zilele se duc si poate fi pacat
Sa nu cunosti iubirea, iubind cu-adevarat,
Iubirea dainuieste in sufletul cel care
Nu cere dar tot da…fara de intrebare…
Te cheama mai aproape sub soapta sufleteasca
Speranta plamadita ca fin sa te iubeasca….

De-ar fi sa-ti daruiesc ceva, doar pentru tine
Fara a sta pe ganduri…ti-as da un strop din mine
Un zambet, un sarut, o calda-mbratisare
Sa-ti poarte mangaiere in clipe de-ntristare
De ti-ai dori mai mult…deloc n-as ezita…
Ti-as darui ce am…cu toata dragostea
Sa nu uiti niciodata ca cineva, candva,
Zi dupa zi, gandeste…la toata fiinta ta
Si chiar de niciodata nu te voi intalni
Tu vei ramane vesnic in mine si vei fi
Acelasi suflet drag ce-atunci l-am cunoscut
O vreme peste timp…si-un joc ce-a inceput
Un joc nevinovat in versuri si in glume
Habar chiar nu aveam…de tine, de-al tau nume…
Cand ploaia-mi pregatea atatia picuri reci
I-ai transformat in vals, prin viata mea sa treci

Dar vremea a trecut, mereu te-am cautat,
In vise scaparate, clipe de neuitat,
Momente ce au curs, in mine, le ador,
Ce n-am crezut nicicand ca imi vor da fior
Ceva neinteles, ceva necunoscut…
Ceva maret dar simplu…cum de a aparut?
Asa este iubirea…soseste nechemata
In suflet iti patrunde si in faptura toata,
Avant spre nemurire, nimic nu-i nascocit
Zburam spre fericire, iubind ca ne-am iubit,
De sunt intunecata prin tine luminez
Alung umbre din jur…cu totul te urmez
Si ne iubim mereu, ne scufundam, plutim,
Iubirea ne-nfasoara, ce mult o pretuim
De-ar fi sa-ti daruiesc ceva, ceva anume
Iubitule, ti-as da…orice sa-ti fie bine…

Depresie XIX de Boris Ioachim

Frigul din suflet tânjeşte soare,
Iar plictiseala-mi visează mirare…
E-o lume goală, trăind degeaba –
Doar nenorocul îşi face treaba.

Ni-i viaţa prea plină de răutate
Minciuna-i la rang de sinceritate
Iubirea-i o vorbă, acolo, şi ea –
Iluzie stearpă – de vreme rea.

Cu glas de şoaptă, plin de minciună,
Rostim o vorbă ce-i doar o glumă –
Proastă şi tristă, dar des o rostim:
„Iubesc” – dar ce-nsemnă, deloc nu ştim.

Sinceritatea-i o marfă proastă –
Ipocrizie e viaţa noastră.
Sincer să fie, nimeni nu poate,
Iar adevăru-i demult pe moarte.

Ni-s vieţile pline doar de iluzii –
Şi din speranţe creăm confuzii.
Care ni-i scopul, la urma-urmei?! –
Să fim asemeni cu restul turmei.

Nimeni nu vrea să-şi salte grumazul –
Lumii, puţin, să-i schimbe macazul.
Viaţa ne-o ducem după instincte –
Albul şi negrul nu-s prea distincte.

Doar cenuşiul, veşnic, tronează –
Drumul vieţii, ni-l tot veghează.
Despre dreptate, nu-i nici o veste…
Egalitatea-i doar o poveste –

Un basm frumos, dar mare minciună -
Fraternitatea-i o glumă bună,
Căci nesimţirea în toate aşează -
Sămânţa-i tare – balon de emfază…

…Frigul din suflet, tânjeşte soare,
Dar plictiseala adânc mă doare…
În lumea stearpă, trăiesc degeaba –
Doar nenorocul îşi face treaba…