Atâția lupi de pradă își tot hrănesc orgoliul
Cu arșița din mine și doru-mi devorează,
Cresc noi vlăstări de tine, îți tot aud ecoul
Țin candela aprinsă și îngerii oftează.
Se frânge-n mine cerul și steaua se preface
Că-mi luminează viața, dar nu-i decât trădare,
M-ai răstignit în tine, sunt prizonier pe cruce
Îți cer doar grațiere și vreau eliberare!
De-am îndrăznit iubirii să mă jerfesc pe-altare
Și chezășie sfântă am pus pe tot ce-mi ești,
Mă iartă că mă doare, îmi ninge-a disperare,
Amână tu exilul, de nu vrei să-l oprești.
Rescrie-mă cu vise, sfințește-mă în suflet
Și-nvață-mă sărutul să pot să ți-l păstrez,
Mi-ești smirnă și tămâie, blestemul unui urlet,
Un mâine niciodată, restanța unui crez.
În ceasuri de zăbavă un serafim veghează
Se-ntrepătrund adesea abisul și cu hăul,
În veșnicii iubirea cu tine doar rimează,
Ți-e prizonieră umbra-mi, absența ta-i călăul.
Azi nici nu știu a spune ce mi-este cel mai greu
Că dalta unui sculptor te-a modelat în mine,
Sau nenuntite clipe sfidate de un zeu
Ne-au picurat neșansă și juguri în destine.
Să nu uiți niciodată că-ți voi rodi luceferi
Și-n sfântă rugăciune am să te port mereu,
Iar lanțuri de-așteptare de nu poți să le spulberi
Cu flori de lămâiță te-nchin Lui Dumnezeu.
Din întrebări m-am întrupat...
Şi nu a fost întâia oară,
Când m-am pierdut...
Şi-s vinovat, că n-am ştiut ce-o să mă doară.
Acum din joaca de cuvinte,
Îmi fac o soartă... un destin,
Nu am ştiut ca prima oară,
Ce-i gol în mine... e şi plin.
Înot... sau zbor ca întrebarea,
Ce se întinde peste lume,
E vie vorba sau răbdarea?
Să dau trăirilor un nume...
Din întrebări se nasc răspunsuri,
Sunt: bune, rele sau rebele?
Cuvintele cu mii de sensuri,
Din întrebări din doruri grele.
Şi-n răsăritul altor vremuri,
Mi-aş pune încă o întrebare...
E viu cel care nu-şi răspunde?
... Sau mort e cel ce nu le are?
lucrurile cele mai neînsemnate
îţi aduc aminte de tine
viaţa impersonală te-a şlefuit
până-n zaua de unde-i prea greu să fii
lanţ dulce de slăbiciune omenească
ai rămas un fir
de te-ai face bici măduva ţi-ar jeli
balada ultimului nemurit umblător
scânteia e preţul glasului ce aprinde focul
sita palmelor tale cunoaşte drumul
până vei învăţa să deschizi iar
ochi mari, umezi de dorul izbânzii
şi nu culoarea,nici muzica e cea care face dansul
sunt bărcuţele alea mici de hârtie
lăsate în voia valului şi vântului din gând
fără grija că au să se stingă
nu-ţi aminti că m-ai iubit fără să vrei,
doar că ştiu să nu te uit pentru că vreau
să fiu mai mult!
VeSMe
Si intr-o zi am sa te fur
Eu mi-am promis, ti-o jur!
Sa vin pe neasteptate
Si sa fugim departe
N-ai sa poti sa te ascunzi
Pentru ca nu am sa te anunt…
De-o fi ziua, de-o fi noapte,
Vreau doar ca sa-mi fii aproape
Dragostea cand te cuprinde
Nu te-ntreaba ce si unde
Iti doresti mereu mai mult
Iubirea sa ti-o asculti…
Sa te-ndrume, sa-ti arate
Ca-i o minunata arta…
Daca poti ca sa iubesti
Orice dor sa-l implinesti
Nu conteaza departarea
Alungand insingurarea
Dragostea tie-n orice drum
Of, iubite am sa te fur,
Sa ne bucuram intr-una
Ca putem fi impreuna
Numarand stelute-n noapte
Sa ma tii numai in brate….
Si intr-o zi am sa te fur
Iubirii sa-i dam contur
Cunoscand nemarginire
Voi fi numai eu cu tine…
Ploaia dac-o fi sa pice
Nu voi ma fi singurica
Stropii-or bate la fereastra
Tot cantand dragostea noastra.
Dimineata-n zori de zi
Cand soare va rasari
C-un sarut te voi trezi
Visatori ne vom privi…
Cu atingeri fine, calde,
Vom trai ziua intreaga
Ne vom spune ne-ncetat
Cat de mult am asteptat
Clipele ce-acum le-avem
Cat de fericiti suntem
Visul nostru fiind aievea
Neluandu-l nimenea
Daca vrei sa pleci, apoi,
Eu am sa te fur din nou
Ca sa fii un timp cu mine
Sa uitam ce-i rau in lume….
plus şi minus infinit
la mijloc tu aşteptând pornirea
să te destrame în umblet
eh,nu chiar din prima pe ape
mai aproape
nici chiar uscat
destul alocat raţiunii de-a te adapta
unui drept drum
fum, mai degrabă scrum
apoi iarbă fărâmă de vânt
la tine început de susur
izvor şi-un picior de stol
de rândunele
la rând în cuib
jumătate glastră
cât cuprinde măiastră strună
chiar o întreagă vioară
măcar o seară
o lună plină
cu tot ce-ai visat
cu tot ce-ai uitat fără să vrei
că ştii
VeSMe
De ce suntem bezmetici, cătându-ne iubirea
Cu toţii ne aflăm aici sub acest soare,
Ea poate fi aproape sau chiar peste hotare
Tot răscolim neantul, în puncte cardinale…
Mă tot gândesc, cum oare, nu ne vedem de fel
Cât ducem astă viaţă mai rea, sau poate bună,
Chiar dac-avem, (doar unii) mereu acelaşi ţel
Cât poate fi de greu, să-ntindem… doar o mână?
Da, fericirea o savurăm, bucată cu bucată
Suntem piesa de puzzle, ce-şi caută doar locul,
Căci însăsi viaţa noastră, ne este fragmentată
Nicicând nu o să ştim, care ne-a fost norocul…
În toate formele ne căutăm, să întregim lucrarea
Un drum ce l-am parcurs în slalom, cu frustraţii,
Pe toţi ne-aşteaptă în destin însingurarea
Nicicând nu vom găsi soluţia, acestei ecuaţii…
Şi de-oi întinde mâna acum, cât încă scriu
Să simt iar adierea fără să am habar,
Mă rog la bunul Dumnezeu, să nu fie târziu!
Să gust încă odată dulceaţa, din nectar.
15.02.2013
Bate un clopot
în dungă
durerea cântând-o
arar
în stranii note muzicale…
Pe portativ
cineva
a încheiat
,,Simfonia Anotimpurilor,,…
Fericit cel care pleacă
cel rămas
plânge
(nu știu de ce)
În urmele Timpului…
Lăsați-mi cai să pască pe imașe,
Lăsați-mi caii să moară de bătrâni,
Nu-i mai tratați cu gânduri ucigașe,
De când și peste îngeri v-ați făcut stăpâni ?
Le-ați dat căpăstru,i-ați dotat cu lanț,
Iar libertatea au primit-o doar în rate,
Iar când aveți câte o gaură-n bilanț,
Îi băgați în abatoare și-i faceți preparate.
Vouă nu vi se pune nodul în gâtlej ?
Și nu vă îngheață sudoarea pe spinare ?
Cât mai asasinați galopul din manej ?
Și pâna când mai jugulați iubirea în abatoare?
Lăsați-mi caii să șuiere pe nări,
Să amestece nisipul cu palele de vânt,
Să-și piardă trapul pe tainice cărări
Și când vor vrea să intre, singuri, în pământ.
În dimineața aceea
ochiul hâd al orașului
mă pătrundea până la os…
Cântatul cocoșilor
era doar o altă stare de fapt
un zgomot de vânt
lovind capătul străzii
cu resturi de zi…
În palma ta am așezat sufletul
(nu mai era loc de nicio rostire)
Nu-l strivi!
Viul s-a scurs odată cu sângele
în alte pietre…
Cineva
a spus că sunt
doar o prăbușire în cenușă…
Prometeu
a dăruit o singură
scânteie…
Înlănțuirea
e doar pentru flăcări…
urmez drumul pădurii
cu priviri căutătoare
neştiind unde vreau să ajung
mă-mpiedic în pomul
gândurilor înnodate
ascult limbajul şoptit al zăpezii
şi-al soarelui ce-şi depune lumina
lăptie în crengi desfrunzite
e-atâta linişte-n jur o stare de pace
doar răsuflarea mea tulbură tăcerea
fermecată şi mă simt vinovată
paşii mei prin băltoace îngheţate
distrug ochiuri de gheaţă
HD 14.02.2013 RM
