HAOS ORDONAT - de Oană Stefan Valentin

imortalitatea
materiei
stă în neantul
guvernat de haos.

distanța de la
atunci și acum
trece prin timpul
comprimat.

mișcarea e
iluzia spațiului
îndrăgostit
de vreme.

sunetul tace
sorbit avid
de găuri flămânde
și negre.

Liberi - de Nuța Istrate Gangan

Suntem doi oameni liberi
după ultima zi de
sentință sentimentală
săvârșită la secundă

Ne tragem la sorţi
ultima trăire
jucăm barbut de cartier
pe sentimente

Tragem la soartă
sărutul
care ţi-a străfulgerat tâmpla
și mi-a înrourat pleoapa

Împărţim ultima ţigară
care nu s-a vrut transformată
în pipa păcii
Apoi eu nord
Tu sud
Spre alte închisori
în care ultima dorință
nu este admisă

PRIMA NAȘTERE - de Oană Stefan Valentin

În loc de tăcere
Am urlat primul pas
Cu ochii speriați de lumină
Către zbucium.

Am învățat pe de rost
Căderea pașilor spre mâine
Plini de timp în cutele pielii
Suntem sfârșit.

Azi înțelegem dureros
Întunericul tăcerii dinainte
Agățați de un ieri
Ce nu a fost niciodată.

Mama mea bolnavă - de Gabriel Maioru

Cu fruntea-n Maramureş şi Suceava, tu suferi mamă dragă,
Cu tâmplele-ţi zvâcnind în Botoşani şi Satu Mare simţi că nu mai ai vlagă,
Iar la Bihor, Arad şi Timişoara te doare braţul drept,
Şi-n Alba, Mureş, Harghita şi Covasna tu ai un junghi în piept.

Inima ta mămico, Sibiul şi Braşovul, abia mai pulsează, Te zbaţi în chin de prea mult timp şi asta mă-ntristează,
Te doare pântecul din Teleorman în Argeşul iubit, Şi braţul stâng la Iaşi, Vaslui, Galaţi îţi este amorţit.

Un junghi intercostal te înconvoaie în Neamţ şi în Bacău,
Ce se coboară dureros şi iute în Vrancea şi Buzău,
Şi suferi în Sălaj, în Cluj, în Hunedoara, ca într-o metastază,
Căci anticorpii dorm în loc să stea de pază.

Mai vechea ta problemă din Vîlcea, Mehedinţi şi Gorj,
S-a reacutizat ciudat şi l-a cuprins acum pe Olt dar şi pe Dolj,
Ca o arsură simţi în Ilfov, Prahova şi Dîmboviţa,
Şi rana nu s-a vindecat în Giurgiu, Călăraşi şi Ialomiţa.

Tu ai la şold fractură în Tulcea, în Constanţa, în Brăila,
Te văd că suferi şi ţi-e greu, iubită mamă,şi mă apucă mila,
Te văd cum zi de zi, cu mari eforturi, încerci să supravieţuieşti Gangrenei ucigaşe, produsă de microbi, stabilă-n Bucureşti.

Au venit medici renumiţi să te scape de crunta boală,
Vestiţi doctori în medicină, şcoliţi la F.M.I. şi Banca Mondială,
Şi te-a-ndemnat nebunul la unicul leac pe care-l ştie: Goneşte sau omoară anticorpii frumoasă Românie!

Acest doctor nebun ce binele nu ţi-l aduce,
A bătut palma cu microbii să te pună pe cruce,
Şi a prescris un tratament greşit în cazul tău,
Cu care nu ţi-e bine, mama mea, îţi este tot mai rău.

Leacul ce ţi l-a dat nu este antidot, este otravă pură,
Acei microbi nu mor, ci se-nmulţesc rapid, fără măsură, Te rog, iubită mamă, scapă de ucigaşul tratament,
Şi nu îl mai lăsa să te consulte pe doctorul dement.

Trăieşte curajos, nu îţi pierde speranţa, mizează pe valori,
Însăşi Divinitatea îţi va curăţa rana şi nu ai cum să mori,
Căci milioanele de anticorpi se vor trezi din somnul lor,
Şi îţi închipui, mamă dragă, care va fi atunci soarta microbilor.

Eu pentru voi am învins soarta - de Gabriel Maioru

Mă înnebuneşte clepsidra ce măsoară timpul rămas până ce marea despărţire nu ne va ierta.
Mă dor minutele ce trec degeaba, mă dor secundele reci.
Aşi vrea să mai întorc o dată clepsidra,
Judecătorul spune: nu!
Atunci lacrimile încep să-mi ardă obrajii, mă arde în piept aerul ce-l respir.
Gândul fatal îmi sfredeleşte creierul şi-ncep să strig: întoarceţi clepsidra! Încă o data vă rog!
Niciun răspuns nu vine şi simt că-nebunesc, vă mai sărut o dată şi mă gândesc la ...clepsidră.
Privesc la ea, nisipul parcă se grabeşte, privesc şi nu-mi vine să cred, odată cu el vă pierd pe voi.
Cuget, mă-ncordez, ţip să-mi fac curaj,
În clipa următoare singurătatea ce mă-nconjoară mă apasă implacabil,
Privesc din nou clepsidra, timpul nu s-a scurs tot, nu-i totul pierdut.
Durere, furie, dor, iubire, toate contopite nasc putere,
O folosesc spre a învinge soarta în argumente, timp şi spaţiu,
Lupt din greu, iar după minute lungi cât zile se da bătută.
Sunt vlăguit dar vă am din nou lângă mine,
Vă acopăr nebuneşte cu sărutări iar încleştarea îmbrăţişării riscă să vă sufoce.
Cu ultima picătură de putere ce credeţi că fac? Ce fac?
...............................................................................................
Sparg nenorocita de clepsidră, cu ultima picătură de putere asta fac.

Călătorie în interiorul meu - de Gabriel Maioru

Vizitându-mi sufletul cu atenţie şi înţelepciune,
Interiorul, în perfect echilibru, mă va purta departe,
Pământului cu cele patru axe îi opun raţiune,
Şi rectificând în permanenţă voi afla şapte arte.
Voi descoperi că sunt cubiloul ce focul prim cuprinde,
Piatra cea netezită ce spre sublim va tinde,
Filozofală este calea ce-n faţă se deschide.

Omul nou - de Gabriel Maioru

Ce ţanţoş se plimbă omul, pe drumul limitat al vieţii sale,
Strivit de ignoranţa fără de păcat, căzut în beznă, plin de disperare.
Se crede zeu, centru de univers, când el şi simplu om a încetat să fie,
Căci alergând materie s-adune, el a uitat de sfânta omenie.

Ce treabă are el că lumea se destramă, că aerul planetei începe să n-ajungă,
Dacă el strânge-avere cu falsa lui valoare, cine să îl oprească din aberanta fugă?
Ar face fraticid ca să-şi atingă ţelul, măsura nu o ştie, parcă-i ieşit din minţi,
În cursa infernală ce o numeşte viaţă el fură adesea startul pentru câţiva arginţi.

Se bucură smintitul la orice e câştig, crezând cu toată forţa că asta este calea,
Descopera târziu, când anii nu mai sunt, că n-a-nţeles nimic şi-l prinde disperarea.
Şi nu îl consolează averea colosală ce a trudit s-o strângă atâţia ani şi ani,
Blestemând destinul ce singur l-a ales şi lăcomia care l-a vândut sclav la bani.

Înşelă, minte, fură, ceva firesc la el, aşa îi e uşor,
Se şi jură nebunul, c-aşa-i la modă, dacă-i aduce spor,
Se lasă şi jignit, de nu jigneşte el, când este de folos,
Face şi pe milogul, că n-are demnitate şi nu poate cădea pentru că este jos.

Prietenul Băileşti - de Gabriel Maioru

Născut în negurile vremii, când neamul Băilă a sosit aici,

S-au adunat în aste mândre locuri de la nepoţi pân la bunici.
Trăind în pace şi în armonie, urmând destinul ce ţi-a fost trasat,
Crescând frumos, simplu, firesc, Băileştiule, tu te-ai făcut un sat.

Imperiul necreştin din sud a venit şi te-a asuprit
Şi sub a lui cizmă păgână tu multe-ai îndurat şi-ai suferit,
Dar sorţii ţi-au zâmbit din nou, când ajutat din răsărit,
Prin fiul tău, pandur Magheru, cu fieru-n mână tu te-ai dezrobit.

Peste juma de veac, cu-acest pagân duşman, tu iarăşi ai luptat,
Cu-acelaşi eroism, aceiaşi fii bărbaţi, acelaşi aliat,
Şi te-ai acoperit de glorie din nou, prin jertfa propriilor fii,
Ce au căzut la datorie pentru eliberarea scumpei Românii.

În prima luptă mondială ţi-au pierit fii pe câmpuri,
Lăsâd în urmă casa părintească şi brazda de sub pluguri,
Un monument în centrul tău stă azi să ne-amintească,
Că s-au jerfit suprem, eroic să re-ntregească Ţara Românească.

Nici în a doua mare bătălie ei nu s-au dezminţit,
În lupta pentru-a ţării libertate au fost de neclintit,
Faptele lor de arme sunt curată epopee,
Căci sub al ţării steag ei au hrănit tranşee.

Deşi istoria la luptă adesea te-a chemat,
Tu să munceşti şi să prosperi nicicând nu ai uitat,
Din satul mititel, ce semăna cu-n mândru fecioraş,
Crescând bărbat, tu te-ai făcut Băileştiule oraş.

Din seva ta au răsărit oameni cu multă şcoală,
Purtându-te mereu la suflet, în lume îţi fac fală,
Pe unicul domn, Amza ţării, tot tu l-ai dat,
Ce olteneşte-a râde, cu Veta şi cu Sucă, pe toţi ne-a învăţat.

Eu îţi doresc, prietene Băileşti, în zi de sărbătoare,
Lângă trecutul mare ce îl ai, un viitor mai mare,
Iar cei ce vor veni aici, în pace să trăiască,
Nicicând să uite a iubi Băileştiul şi Ţara Românească.

Frământări - de Gabriel Maioru

Se-ntreabă omenirea de milenii:
Cum să-şi facă destinul revolut,
Pe care drum s-apuce pământenii
Şi care este Adevărul absolut ?

Cine este adevăratul Creator,
Care ne e menirea,
Cine a dat pasărilor zbor
Şi omului gândirea ?

Şi de ce nu i-a dat-o toată,
De când l-a zămislit ?
La început el nu ştia o iotă,
De ce l-a umilit ?

De ce în continuare-l umileşte,
De ce nu-i dă Lumină,
De ce îl lasă să umble orbeşte,
Care e a lui vină ?

De ce ne-a înzestrat cu sentimente
Şi cum obţinem mântuirea,
De ce avem purtări demente
Şi cine ne împarte fericirea ?

În cartea cea Sfântă se spune
Că Adam a încetat să fie zeu,
Când a dorit de bine si rău a dispune,
Dar el n-a vrut să fie Dumnezeu.


Sunt întrebări de nepătruns,
Mi le puneam mereu,
La ele nu găseam răspuns
Şi era tot mai greu.

Am căutat în mii de cărţi,
Dar tot nu le-am găsit,
Cu siguranţă sunt în alte părţi,
Oare unde-am greşit ?

Eu mai târziu am înţeles,
Visând pe Domnul făcător de bine,
Că rătăceam pe drum greşit ales,
Când căutam afară, nu în mine.

Acum rostul meu a devenit mai clar,
Viaţa a început să aibă sens,
Nu îmi mai pare totul in zadar
Şi nu mă mai lovesc destine ce vin pe contrasens.

Remember - de Bogdan Dumbraveanu

Se pot spune multe despre nimic
doar că ar mirosi a măr-nu!

Câmpiile sunt întinse ca în palmă
muntele lui Venus creşte tot ca-n palmă peste câmpii
verdele se aureolează cu roşul izgonirii
doar zâmbetul mai miroase a măr nemuşcat
de pe vremea când nu distingeam, unul în altul,
binele sau răul!


Într-o gară ne-am întâlnit
să ne îmbrăţişăm,să ne povestim,să ne purtăm
milă unul altuia,ca-ntr-o grădină
să respirăm fără de nimicul
despre care se pot spune infinit de multe nimicuri
doar că ar mirosi a măr-nu!