citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre cu nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și acea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

De ce e Maica supărată?... de Nicoară Nicolae-Horia

Mă întrebau
Copiii
Mei
În Rugăciunea lor
Curată,
De ce e Maica
Supărată,
De ce plâng din icoană,
Tată,
Lacrimi de sânge
Ochii ei?
Şi cu mânuţele
Plăpânde
O mângâiau pe chip
Uşor
Şi-acum când scriu
Mă înfior!
Zadarnic,
La-ntrebarea lor
Nici astăzi
Nu le pot răspunde...

La luptă tovarași... de Sergiu Ciurtin

Ne batem cu pumnul în piept

căutând o scuză de drept
ne batem cu mana la spate...
avem cu cine ne bate?

Avem, avem săriră toți
cu bandiți și chiar cu hoți
cu politica din umbră
cu conducători de turmă

La arme băieți,
spargeți geamuri și tăceți
da-ți cu tunul azi pe ei...
pe cretini și pe mișei

Fluturați spre vest drapel
înspre Merkel și Bruxelles
demontați a lor poruncă
să avem și noi de muncă

Dați cu flinta faceți loc
de bătăile de joc
săriți gardul și luptați
pe tirani să nu-i lăsați

Doborâți din fașă perfidia
să răsufle România
hai la luptă frate drag
pentru glia de sub steag!

Gând… de Boris Ioachim

Presupunând că, totuşi, această lume-i bună –
Cu alaiul ei de dogme şi vechi prejudecăţi,
Ce-atunci când sunt rostite, atât de sobru sună,
Dar, în realitate-s oglinzi sparte-n bucăţi,

Cum să privim prezentul, lipsit de blânde doruri,
Plin de ipocrizie, zdrobit sub nedreptăţi,
Ca să croim o cale spre înalte viitoruri
Şi să clădim o lume cu drepte judecăţi?

În care, fii noştri – sau doar, măcar, nepoţii,
Să aibă ochii limpezi, sclipind de puritate
Şi-n armonii reale, scăldându-se cu toţii,
Să-şi ducă traiul liberi, până-n eternitate.

Din ce-au scris gânditorii, din ce-au cântat poeţii –
Cu adâncă bunătate – doar praful s-a ales…
Ni-s strâmbe şi neclare cărările vieţii
Şi neagra deznădejde, ni-i casă, cel mai des.

Nici planuri fanteziste, naive utopii –
Nu mai croim, căci lumea, e-un iad ieşit afar’…
Iar sufletele noastre – aride şi pustii,
O rază de speranţă nu izvodesc, măcar.

Dar, poate – cine ştie?! – din murmurele slabe
În care-abia se aude, cu greu, verbul „a fi”
Un strigăt se va naşte, strivind a-morţii labe –
Şi strigătul acela - ne va dezmetici.

Şi vom vedea că, totuşi, albastru este cerul,
Când soarele-l străbate, din zori pân’ la apus
Iar noaptea, stele-l scaldă, real - ca adevărul
Că nu-i singurătate – cât Dumnezeu e sus.

Şi astfel, Divinităţii, cerându-i ajutorul –
Cu glas plin de nădejde – o vom readuce-n noi…
Căci numai Ea mai poate să ne ajute zborul –
Altfel, suntem o turmă, cu capul în noroi…

Democratia lor de vis - de Emil Marian

În astă lume cam năucă,
Niște-agramați vor să conducă,
Au tot furat si au avere,
Și-ar vrea să facem a lor vrere.

Neam de rocfelări și rotcilzi,
Needucați și cam stupizi,
Încearcă să ne fure anii,
Cumpărînd suflete cu banii.

Pozeaz-acuma în miloși,
Ei care sunt cam găunoși,
Furați de-a banilor putere,
Au scris lozinca ce ne cere

Să nu gîndim de multe ori,
Ci să fim foarte muncitori,
Și nu cumva să fim uniți,
Obedienți, da! Asupriți.

Și ne șcplesc dup-a lor voie,
Să fim mereu tot în nevoie,
Să facem numai ce-i permis,
Democrația lor de vis!

Cedare - de Boris Ioachim

S-ar zice că, iubito, aproape orişicând -
Tu ai mereu dreptate, în vorbe şi în gând ...
Eu n-am nici o speranţă, măcar nu pot visa,
Să-mi fii, vreodată, alături – să fii de partea mea.

Nălucile visării, demult ne-au despărţit
Pe căi deosebite – ne-au dus, ne-au rătăcit
Zadarnic cătăm, astăzi, pe cerul infinit
Să aflăm unde e steaua ce ne-a călăuzit.

Dar între timp, femeie, eu am aflat - cumva -
Că steaua vieţii mele nu e şi steaua ta...
Şi că, de fapt, nimica - după o viaţă-ntreagă,
Nu ne-a legat, vreodată, oricât mi-ai fost de dragă.

Că dragostea e oarbă – o ştie orişicine
Dar, astăzi, când cu-ncetul mă reîntorc în mine
Descopăr cu stupoare că, deşi, te-am iubit
Nu eşti nici pe departe ceea ce mi-am dorit.

Dar eu, fără de preget, încă-ţi mai spun „iubito” –
Iluzia iubirii, deplin, n-am părăsit-o...
Deşi, golul din suflet, cu mine-l umplu-ncet –
Îţi las părerea falsă că-n dragoste-s valet...

Nu mă iubi - de Nuța Istrate Gangan

Tu ştii că ochii mei
citesc poemele nescrise
Iar buzele mele
îţi sorb cuvintele nerostite

Tăcerea mea te-ntunecă
Paşii mei îţi colindă câmpiile
Iar palmele mele îţi reclădesc castelele
dărâmate de alte iubiri

Nu mă iubi
dar păstrează-mi amintirea
închisă într-o clepsidră albastră
care a uitat să fie întoarsă

Nu te juca de-a soarta
răsfirând firele de nisip
Nu măsura un timp
care nu a existat niciodată

Nu mă iubi
După o vreme iubirile se ieftinesc
și se vând la preț redus
pe o piața suprasaturată

Nu îmi iubi
prezența trecătoare
Iubeşte-mi doar absența
adânc închisă în tine

Vise… de Lacrimioara Lacrima

Pe covorul plin cu stele

Stau frumos visele mele
Sclipesc toate rand pe rand
Eu le mangai cu un gand,
Luna blanda le priveste
Cu un zambet le-ocroteste
Ma uit sus si cu-o privire
Port in ele a mea iubire…
Daca ar fi ca sa culeg
Toate stelele din cer
Atunci fiecare stea
Cu visu-mi ce-l are-n ea
Ti-as trimite-o nu mai tie
Sa pastrezi cu strasnicie
Dragostea din orice vis
Ce cu mintea mea s-a scris
Privind stelele in noapte
Vise construind in parte
Pentru noi sa se-mplineasca
Taina lor sa ne uneasca…
In suflet sa ti se-aprinda
Niciodat’ sa nu se stinga
Sa luceasca dorul meu
Cuprinzandu-l pe al tau…

Noaptea pare un poem
Stelele sunt un indemn
Spre o calda meditare
Intunericul dispare
Sub mister de clar de luna
Intr-o liniste ce-ngana
Calmul pomilor cu frunze
Ce firesc iaras’ ascunde
Pasarele somnoroase
Ce prin cuiburi dorm sfioase,
Vantul parca nu mai geme
Natura nu se mai teme
Noaptea-i peisaj ales
In parfum de flori imens
Aud numai inimioara
Bate si ar vrea sa zboare
Catre stelele cu vise
Ce spre tine au fost trimise
Iata, ca-mi pun intrebare
De ce sunt nascuta oare?
Ca intr-una sa visez
In iubire sa creez
Vise dulci ce-n zori de zi
Soare…nu le-o risipi…

Ce daca eu visez, asa ma fascinez…cu fiecare vis, speranta mi-am deschis, in dansul viselor…astampar orice dor…

Confesiunea mea, mătrturisiri nimicului - de Costel Suditu

În mine, fără să fi ştiut până acum,
Au fost, aşa cum am descoperit că există,
Două margini,
Două ţărmuri;
Între ele, trebuie să va fi fost ceva
De vreme ce acum am aflat că
Este un fel de Mare,
Ca o mare necunoaştere;
Un mine şi un sunt
Cu pescăruşi cu tot,
Ca o stare de cuvânt
În care nu ştiu ce ţărm să aleg,
Spre care să înnot;

Ca un fel de echilibru,
Din mijloc,
Aleg să fiu şi pe unul şi pe altul,
Doar cu vibraţia noului;
Un soi de plăcere
Din durere;
Din durerea necunoaşterii
Şi a fricii de a nu rămâne aşa;
Am hotărât să ating, măcar
Pentru un sine mai împăcat,
Aceste două confesiuni despre nimic,
Aceste limite probabil,
Aşa de plăcut-dureros depărtate
Pentru timpul ce va mai fi
Ca sprijin pentru eu;
În tot acest timp, mine şi sunt,
Mă va împărţi în două
Mărturisiri:
Una pietrei,
Alta omului;
Una timpului,
Alta netimpului;
Fiindcă aşa fost-am toţi:
Întâi piatră, apoi oameni,
Iar la urmă, tot piatră.

Sfârşit de vară, de iubire - de Boris Ioachim

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă vara s-a sfârşit…
Parfumuri dulci de flori, tot mai puţine,
Înmiresmează ziua-n asfinţit.

Hai să deplângem tinereţea noastră –
Când mai credeam în zodii, amândoi,
Când mai credeam că zarea-i doar albastră –
Şi dragostea-i un joc scornit de noi.

Sărută-mă, aşa, de despărţire,
Căci ştiu că visul nostru s-a sfârşit…
Ne mai rămâne palida-amintire
Că-odinioară, vorbe ne-am şoptit.

Despre ce-am face dacă omenirea
Ar dispărea curând şi - doar noi doi –
Ar trebui să ne-însuşim menirea
Ca lumea-ntreagă s-o înmulţim-napoi.

Şi cum râdeai, cu gura ta frumoasă –
Cu gustul de cireşe amărui!
Când, serios, vorbeam, cu voce joasă
Şi insistam părerea ta s-o spui.

Tu nu spuneai nimic, doar, dintr-o dată,
Mă sărutai, hoţeşte şi-mi prindeai,
Grumazu-într-o strânsoare disperată
Şi ca o iederă mă îmbrăţişai.

…Ce vise mari croiam, şezând pe iarbă,
În noapte, până zorii ne prindeau…
Când soarele-mpletea, pe zare, salbă
De roşii raze – ce ne sărutau.

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă toamna a sosit…
Un vânt ce-ndeamnă pomii la suspine –
Şopteşte că iubirea s-a sfârşit…