La luptă tovarași... de Sergiu Ciurtin

Ne batem cu pumnul în piept

căutând o scuză de drept
ne batem cu mana la spate...
avem cu cine ne bate?

Avem, avem săriră toți
cu bandiți și chiar cu hoți
cu politica din umbră
cu conducători de turmă

La arme băieți,
spargeți geamuri și tăceți
da-ți cu tunul azi pe ei...
pe cretini și pe mișei

Fluturați spre vest drapel
înspre Merkel și Bruxelles
demontați a lor poruncă
să avem și noi de muncă

Dați cu flinta faceți loc
de bătăile de joc
săriți gardul și luptați
pe tirani să nu-i lăsați

Doborâți din fașă perfidia
să răsufle România
hai la luptă frate drag
pentru glia de sub steag!

Gând… de Boris Ioachim

Presupunând că, totuşi, această lume-i bună –
Cu alaiul ei de dogme şi vechi prejudecăţi,
Ce-atunci când sunt rostite, atât de sobru sună,
Dar, în realitate-s oglinzi sparte-n bucăţi,

Cum să privim prezentul, lipsit de blânde doruri,
Plin de ipocrizie, zdrobit sub nedreptăţi,
Ca să croim o cale spre înalte viitoruri
Şi să clădim o lume cu drepte judecăţi?

În care, fii noştri – sau doar, măcar, nepoţii,
Să aibă ochii limpezi, sclipind de puritate
Şi-n armonii reale, scăldându-se cu toţii,
Să-şi ducă traiul liberi, până-n eternitate.

Din ce-au scris gânditorii, din ce-au cântat poeţii –
Cu adâncă bunătate – doar praful s-a ales…
Ni-s strâmbe şi neclare cărările vieţii
Şi neagra deznădejde, ni-i casă, cel mai des.

Nici planuri fanteziste, naive utopii –
Nu mai croim, căci lumea, e-un iad ieşit afar’…
Iar sufletele noastre – aride şi pustii,
O rază de speranţă nu izvodesc, măcar.

Dar, poate – cine ştie?! – din murmurele slabe
În care-abia se aude, cu greu, verbul „a fi”
Un strigăt se va naşte, strivind a-morţii labe –
Şi strigătul acela - ne va dezmetici.

Şi vom vedea că, totuşi, albastru este cerul,
Când soarele-l străbate, din zori pân’ la apus
Iar noaptea, stele-l scaldă, real - ca adevărul
Că nu-i singurătate – cât Dumnezeu e sus.

Şi astfel, Divinităţii, cerându-i ajutorul –
Cu glas plin de nădejde – o vom readuce-n noi…
Căci numai Ea mai poate să ne ajute zborul –
Altfel, suntem o turmă, cu capul în noroi…

Democratia lor de vis - de Emil Marian

În astă lume cam năucă,
Niște-agramați vor să conducă,
Au tot furat si au avere,
Și-ar vrea să facem a lor vrere.

Neam de rocfelări și rotcilzi,
Needucați și cam stupizi,
Încearcă să ne fure anii,
Cumpărînd suflete cu banii.

Pozeaz-acuma în miloși,
Ei care sunt cam găunoși,
Furați de-a banilor putere,
Au scris lozinca ce ne cere

Să nu gîndim de multe ori,
Ci să fim foarte muncitori,
Și nu cumva să fim uniți,
Obedienți, da! Asupriți.

Și ne șcplesc dup-a lor voie,
Să fim mereu tot în nevoie,
Să facem numai ce-i permis,
Democrația lor de vis!

Cedare - de Boris Ioachim

S-ar zice că, iubito, aproape orişicând -
Tu ai mereu dreptate, în vorbe şi în gând ...
Eu n-am nici o speranţă, măcar nu pot visa,
Să-mi fii, vreodată, alături – să fii de partea mea.

Nălucile visării, demult ne-au despărţit
Pe căi deosebite – ne-au dus, ne-au rătăcit
Zadarnic cătăm, astăzi, pe cerul infinit
Să aflăm unde e steaua ce ne-a călăuzit.

Dar între timp, femeie, eu am aflat - cumva -
Că steaua vieţii mele nu e şi steaua ta...
Şi că, de fapt, nimica - după o viaţă-ntreagă,
Nu ne-a legat, vreodată, oricât mi-ai fost de dragă.

Că dragostea e oarbă – o ştie orişicine
Dar, astăzi, când cu-ncetul mă reîntorc în mine
Descopăr cu stupoare că, deşi, te-am iubit
Nu eşti nici pe departe ceea ce mi-am dorit.

Dar eu, fără de preget, încă-ţi mai spun „iubito” –
Iluzia iubirii, deplin, n-am părăsit-o...
Deşi, golul din suflet, cu mine-l umplu-ncet –
Îţi las părerea falsă că-n dragoste-s valet...

Nu mă iubi - de Nuța Istrate Gangan

Tu ştii că ochii mei
citesc poemele nescrise
Iar buzele mele
îţi sorb cuvintele nerostite

Tăcerea mea te-ntunecă
Paşii mei îţi colindă câmpiile
Iar palmele mele îţi reclădesc castelele
dărâmate de alte iubiri

Nu mă iubi
dar păstrează-mi amintirea
închisă într-o clepsidră albastră
care a uitat să fie întoarsă

Nu te juca de-a soarta
răsfirând firele de nisip
Nu măsura un timp
care nu a existat niciodată

Nu mă iubi
După o vreme iubirile se ieftinesc
și se vând la preț redus
pe o piața suprasaturată

Nu îmi iubi
prezența trecătoare
Iubeşte-mi doar absența
adânc închisă în tine

Vise… de Lacrimioara Lacrima

Pe covorul plin cu stele

Stau frumos visele mele
Sclipesc toate rand pe rand
Eu le mangai cu un gand,
Luna blanda le priveste
Cu un zambet le-ocroteste
Ma uit sus si cu-o privire
Port in ele a mea iubire…
Daca ar fi ca sa culeg
Toate stelele din cer
Atunci fiecare stea
Cu visu-mi ce-l are-n ea
Ti-as trimite-o nu mai tie
Sa pastrezi cu strasnicie
Dragostea din orice vis
Ce cu mintea mea s-a scris
Privind stelele in noapte
Vise construind in parte
Pentru noi sa se-mplineasca
Taina lor sa ne uneasca…
In suflet sa ti se-aprinda
Niciodat’ sa nu se stinga
Sa luceasca dorul meu
Cuprinzandu-l pe al tau…

Noaptea pare un poem
Stelele sunt un indemn
Spre o calda meditare
Intunericul dispare
Sub mister de clar de luna
Intr-o liniste ce-ngana
Calmul pomilor cu frunze
Ce firesc iaras’ ascunde
Pasarele somnoroase
Ce prin cuiburi dorm sfioase,
Vantul parca nu mai geme
Natura nu se mai teme
Noaptea-i peisaj ales
In parfum de flori imens
Aud numai inimioara
Bate si ar vrea sa zboare
Catre stelele cu vise
Ce spre tine au fost trimise
Iata, ca-mi pun intrebare
De ce sunt nascuta oare?
Ca intr-una sa visez
In iubire sa creez
Vise dulci ce-n zori de zi
Soare…nu le-o risipi…

Ce daca eu visez, asa ma fascinez…cu fiecare vis, speranta mi-am deschis, in dansul viselor…astampar orice dor…

Confesiunea mea, mătrturisiri nimicului - de Costel Suditu

În mine, fără să fi ştiut până acum,
Au fost, aşa cum am descoperit că există,
Două margini,
Două ţărmuri;
Între ele, trebuie să va fi fost ceva
De vreme ce acum am aflat că
Este un fel de Mare,
Ca o mare necunoaştere;
Un mine şi un sunt
Cu pescăruşi cu tot,
Ca o stare de cuvânt
În care nu ştiu ce ţărm să aleg,
Spre care să înnot;

Ca un fel de echilibru,
Din mijloc,
Aleg să fiu şi pe unul şi pe altul,
Doar cu vibraţia noului;
Un soi de plăcere
Din durere;
Din durerea necunoaşterii
Şi a fricii de a nu rămâne aşa;
Am hotărât să ating, măcar
Pentru un sine mai împăcat,
Aceste două confesiuni despre nimic,
Aceste limite probabil,
Aşa de plăcut-dureros depărtate
Pentru timpul ce va mai fi
Ca sprijin pentru eu;
În tot acest timp, mine şi sunt,
Mă va împărţi în două
Mărturisiri:
Una pietrei,
Alta omului;
Una timpului,
Alta netimpului;
Fiindcă aşa fost-am toţi:
Întâi piatră, apoi oameni,
Iar la urmă, tot piatră.

Sfârşit de vară, de iubire - de Boris Ioachim

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă vara s-a sfârşit…
Parfumuri dulci de flori, tot mai puţine,
Înmiresmează ziua-n asfinţit.

Hai să deplângem tinereţea noastră –
Când mai credeam în zodii, amândoi,
Când mai credeam că zarea-i doar albastră –
Şi dragostea-i un joc scornit de noi.

Sărută-mă, aşa, de despărţire,
Căci ştiu că visul nostru s-a sfârşit…
Ne mai rămâne palida-amintire
Că-odinioară, vorbe ne-am şoptit.

Despre ce-am face dacă omenirea
Ar dispărea curând şi - doar noi doi –
Ar trebui să ne-însuşim menirea
Ca lumea-ntreagă s-o înmulţim-napoi.

Şi cum râdeai, cu gura ta frumoasă –
Cu gustul de cireşe amărui!
Când, serios, vorbeam, cu voce joasă
Şi insistam părerea ta s-o spui.

Tu nu spuneai nimic, doar, dintr-o dată,
Mă sărutai, hoţeşte şi-mi prindeai,
Grumazu-într-o strânsoare disperată
Şi ca o iederă mă îmbrăţişai.

…Ce vise mari croiam, şezând pe iarbă,
În noapte, până zorii ne prindeau…
Când soarele-mpletea, pe zare, salbă
De roşii raze – ce ne sărutau.

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă toamna a sosit…
Un vânt ce-ndeamnă pomii la suspine –
Şopteşte că iubirea s-a sfârşit…

NEVOIA DE A ROSTI CUVINTE... de Nicoară Nicolae-Horia

Nu pot să spun că „m-am trezit” scriind.
Din mărturisirile mamei știu doar că la nașterea mea, acolo, într-un leagăn viu din Apuseni, mi-a fost pusă sub perină, pe lângă alte lucruri folositoare în viață, și o carte anume, să îi placă pruncului, când o fi mare, să citească din ea și din alte biblioteci.
Era pesemne, o carte de rugăciuni, într-o vreme în care ele, rugăciunile,
erau interzise.
După ce am învățat să citesc, ce bucurie sfântă! mă rugam pe ascuns din cartea aceea și într-o zi anume am început să scriu altfel...
Era toamnă. Căzuse bruma peste păduri și peste copilăria mea întreagă.
Nu demult îmi plecase tata dincolo de zări...
Când am recitit cuvintele mâzgălite atunci pe un petec de cer, m-am înfiorat, ca un fluier de cântecul lui și poate mi-am zis, pentru întâia dată : „vreau să mă fac poet!”
Și de atunci... mă nasc mereu!
Poetul face parte din ființa mea. Eu și poetul. Ce dialog minunat!
Cu el nu m-am simțit singur niciodată! Eu într-o zi voi pleca, el o să mai rămână o vreme în urma mea, să-mi numere pașii...
Și despre Poezie m-am întrebat deseori: de unde vine ea? așa cum se întreba ochiul meu despre aer și despre lumină.
De unde începe nu vei ști vreodată,
Ea, Poezia, nu are hotar...
Cuvintele, la fel.
Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi.
Vânt şi cu-vânt, duh şi văz-duh! încât uneori surd şi mut de ne-nţelegere, te întreb nedumerit: omule, de unde vine cuvântul?!
Pâinea e cuvânt, lumina, la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt...
Cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă...
Dată ne-a fost înspre rostirea lor gura aceasta şi limba maicii care ne-a născut.
Fiecare pasăre pre limba ei piere şi noi, oamenii, asemenea suntem...
Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de dragoste, de adevăr şi dreptate.
Sculptorul din faţa aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel.
Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!
Gândurile sunt cuvinte nescrise, nevăzute, fiecare se hrăneşte în viaţă cu gândurile sale.
Doamne, ce bucurie, când cineva îţi poartă sub tâmple gândurile tale!
Citindu-ţi poemul pe care l-ai scris, acesta mărturisindu-ţi:
şi eu gândit-am la fel!
Bucuria rostirii este cu atât mai deplină, mai fericită, cu cât aceste cuvinte rostuite, rămân.
Scrie undeva: ai grijă cum zidești...
Cuvântul acesta, cartea aceasta, este o rostire simplă, precum aerul pe care-l respirăm, o rugăciune neterminată, înălţată până la buze din glodul acesta amestecat cu stele.
O spovedanie necesară...
Dacă vorbim despre singurătatea creaţiei, nici Dumnezeu nu a fost singur când l-a făcut pe om.
Scrie undeva în Cartea Sfântă : „...să facem om după chipul şi după asemănarea noastră...”
Artistul, la fel. Nu e singur în faţa operei sale.
Acolo, „în singurătatea” ei, cineva îi şopteşte mereu...

Nu mă întreba...

Nu m întreba
de ce scriu,
nimic nu-i în afara
Cuvântului,
el,
singura dovadă
că sunt
şi Exist.
Cuvântul nescris
e ca un copil nenăscut!
Uite,
trupul tău e plin
de poeme.
La semnul Poetului
ele se-aşează
cuminţi
în tipare.
Mâinile mele-
flăcări flămânde,
mângâie coapsele
acestui oftat.
Nu mă-ntreba
de ce
scriu,
e ca şi cum
ai condamna
aerul
de ce-i Aer
şi apa la fel.
Totul acum
e aşa de devreme.
Fără Poezie
s-ar face
târziu...

Vals de Emil Marian

Pe-al vieții vals dansat-am împreună,

Purtați de-al dragostei avînt,
Sub stele palide, sub lună,
Sub soare arzător, în vînt.

Furați de-al muzicii fior,
Cu inimile împletite,
Dansînd ne ostoiam din dor,
Iar trupurile ne erau lipite.

Și nu mai auzeam nimic,
Dansînd pe ritmul în triptic,
Muzica pura s-o opri,
Cand Moartea ne-o mai desparti!