Când tata s-a hotărât să moară de Boris Ioachim

Cu nori cerneşte zarea amurgu-nvineţit,

Abraş se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă şi vag cam plictisit - 
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.

Se-nvârte prin ogradă, firav şi gârbovit,
Încet frecându-şi barba ţepoasă şi căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher, dar mucalit - 
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.

La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare :
„Ca toate din ogradă, s-au şubrezit un pic...”
Şi apoi rosteşte alb, cu ascunsă disperare:
„De acuma, însă, mie – nu-mi trebuie nimic...”

Sub norii de cenuşă, stă tata-nţepenit
Şi tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Şi-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generaţii, într-o zodie nefastă.

Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire ţintind, parcă, în gol ...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas - 
Cu el se stinge-o lume – sub veac nepăsător.

S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz şi nesimţit –
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...

Inconştientul de Veronica Simona Mereuta

acela de-i spunem colectiv se răzvrăti,
a pacea nelumească,
aşteptat lumesc reflux a dumnezeire,
sfinţire păgână de lut umilit.

Pot să mai ştiu ce n-am vrut vreodată
să mi se întâmple,
pot opri ploile şi întoarce izvoarele din drumul lor,
învolburate ape reci de răscoală?!

De ce,nu e doar o întrebare banală,
e un fulger pe care îl iubeam,de fiecare dată,
când mi se întâmpla,este/era amăgirea mea,
speranţă de lebădă ce n-a ştiut vreodată zbura,
mai înalt decât o păpădie,oricât de înalt a încercat.

Te iubesc,sau îmi doresc,
aşa cum surâsul vrea să ajungă zâmbet larg,
chiar dacă nu ştie să fie cel mai înalt catarg,
de doruri,de valuri,de iluzii,
şi se uită topind ţurţuri,doar aşa,
..să poată veni primăvara!

Vero
04.06.2012

Iviri stelare de Radu Adrian Gelu

În noaptea de argint cu Luna,

scântei mii răspândesc lumina,
pe cerul prea întunecat şi vast,
constelaţii pâlpâie-n contrast...

În fiecare noapte-n fiece secundă,
puzderii de diamante vii inundă
ca nisipu-n spuma mării răsăritul,
cu strălucirea lor apropie infinitul...

Revăd cu încântare ivirile stelare,
întuneric spărgând-n albă culoare,
când Mica Ursă varsă lapte-n alee,
perpetuum născând Calea Lactee...

Orion mereu aflat la o vânătoare,
struneşte Pegasul la Carul Mare
de a urmări Dragonul dar şi Leul,
Gemeniilor dăruind apoi trofeul...

Cântec de singurătate de Renate Müller

Fac atâtea lucruri din singurătate

din când în când la lună zbor
deschid ecluza lacrimilor ferecate
şi mă las purtată-n voia lor

stau cu pleoapele închise
lumânările în noapte greu le sting
strâng în suflet flori îndurerate
cu degetele vântul îl ating

noaptea cânt la lună şi la stele
ziua clipele eu ştiu să le întind
în archiva amintirilor mele 
umilă răsfoiesc în cărţi citind

Renate Müller - Heidelberg

Început de cireşar de Boris Ioachim

Iubito-n început de cireşar

De ce îmi pare viaţa în zadar,
Când verdele e-atâta de intens –
De ce îmi pare totul fără sens?

Să fie doar un gând rătăcitor
Ieşit din sfâşierea unui dor
Ce vine din trecutul meu neclar –
Când viaţa o priveam ca prin cleştar?

Pe stradă trec perechi, râzând, şoptind
Şi mă străbate, ca un fulger, gând
Un gând ceţos, rece şi-ntunecat –
Că nu vom fi, alături, niciodat’.

E-un soare blând şi atât de generos
Că poleieşte totul cu frumos…
Şi mierlele, ah!, mierlele cum cântă!
Iar rândunici-săgeţi spre-azur se avântă.

Cireşele de mai demult sunt coapte
Iar ceru-i plin de stele vii în noapte…
Şi mă frământă-o întrebare grea:
Mai e pe acolo, oare, steaua mea?

Căci deznădejdea iar mi-e boală grea…
De-ar fi – să fie! – măcar steaua ta
Din când în când ca să mă privegheze
Şi calea-mi, câteodată, s-o vegheze.

Sau, poate, cer prea mult? - e steaua ta!
Pe-a mea cred c-a furat-o cineva…
Căci e ceva banal, azi, a fura –
De ce-ar fi curios să furi o stea?!

…Dar, poate, doar un duh rău m-a vrăjit
Şi totul nu-i decât un gând smintit
Stârnit de triste auzite veşti…
Tu tot frumoasă, fremătândă, eşti?

Autobiografică... de Nicoara Nicolae-Horia

Citesc ce vreau, nu mă obligă nime,

De scriu, la fel, cuvintele îmi vin
Și se așează singure în rime
Precum toamna strugurii în vin.

Chiar dacă am origini sănătoase
La școli înalte n-am avut acces,
Nu mi-a plăcut nici goana după oase,
Nici la uspețe mire, mai ales.

Din văi adânci și până-n munți, înalții,
Mi-am urcat singur drumul și cu zel,
Am loc destul de mine și de alții
Și nu am fost invidios defel.

Semănător de liniște și pace,
Cât nu-nțeleg nu voi nega vreodată,
Nu spun că nu-i frumos ce nu îmi place
Nimic din viața care mi-a fost dată.

Toate simțurile nu mi-s adormite,
Și ca de obicei sunt mult mai viu,
Numai gândul cine mi-l trimite,
Sigur, niciodată n-o să știu.

Acest poem în ramă n-o să-l pun,
Contururile lui încă nu-s clare,
Aici mai multe nu vreau să vă spun,
Nici ochii voștri nu mai au răbdare.

Iubesc ce vreau, nu mă obligă nime
De cine, când să mi se facă dor,
Respir și eu un aer sub cerime
Tot mai puțin și cu miros de clor...

4 Iunie 2012

Tăcerile sufletului de Dorina Litra

Am gustat din lacrima fericirii - 

era dulce-amăruie,
Mi-a atins sufletul 
şi l-a-nfiorat de plăcere.

Am gustat lacrima disperării - 
era amară, sărată, 
Mi-a atins sufletul 
şi l-a umplut de durere.

Ţi-am atins sufletul - 
era plin de durere,
Sufletul meu ţi-a zâmbit, 
acum.... doar tăcere.

Frumoasa durere de Mariana Mihai

Si-n durere poti sa razi,

Sa-ti faci viata mai usoara,
Sa nu lasi sa te mai doara,
...In iubire de te-afunzi.

Poti sa faci Rai din durere,
Cand iubesti si treci prin viata,
Chiar,cu lacrimile-n fata...
Daca vrei,gasesti repere.

Cand uratul te-mpresoara,
Pragul inimii de-ti trece,
Crezand ca la tine-i merge,
Tu,cu dragoste-l doboara.

Si-n durere sta frumosul,
Daca stii si vrei sa-l vezi
Si-n frumos mereu sa crezi,
Da-i frumosului,prinosul.

Mariana Mihai,4 iunie 2012

Sub al lunii felinar de Radu Adrian Gelu

Stelele lunecă peste briza norilor,
violet străluce-n culoarea de dor,
Luna aprinde un felinar globular,
o memorie de flăcări a bolţii altar...

Aerul nopţii respiră doar a sărut,
când te ating moale-n alint tăcut,
şoapta suflu-ţi de amor gustând,
în îmbrăţişare cu pasiune arzând…

Buzele tot gustă în dulce foame,
dorinţa scânteind ochii-n flame,
senzaţii de incendiu par a atinge
piept la piept, extazul a nu stinge…

Ca mierea-i dulcele gust al iubirii,
în dansul buzelor închinat fericirii,
fiece por şi puls dându-i plăcerea
topind suflet în suflet, clocotirea…

Obsesie de Boris Ioachim

Otrava argintie a zărilor mă cheamă

Să plec spre-o altă lume, mai bună şi mai calmă.
S-a dus a mea viaţă – un biet fuior de fum –
Şi nu mai văd, în faţă, cărare şi nici drum.

Călcând mereu pe-alături, mereu m-am tot lovit –
De piatra neputinţei cu sârg m-am poticnit…
E viaţa doar o luptă?! Pe naiba – e doar chin!
Şi cerul lumii noastre prea rar este senin.

Să tot croieşti la planuri, uşor e de făcut –
Dar soarta-ţi pune piedici, cu chicotit tăcut.
Aproapele ţi-e, totuşi, mereu îndepărtat
Şi blestemat e omul să fie-nsingurat.

Ce-i, oare, fericirea? Nu e, cumva, de veci,
Un mozaic de vise şi un ciudat ghiveci
În care, laolaltă, stau mierea şi veninul –
Dar mierea-i prea puţină – veninu-i dă preaplinul.

Nu-i, oare, fericirea făcută din bucăţi,
Dar prost alcătuită, din mult prea strâmbe părţi?
Căci ne minţim, cu toţii, că suntem fericiţi
Când, totuşi, din născare, de soartă priponiţi

Ne zbatem să răzbatem mai sus, către azur,
Dar, fără de tăgadă, ne învârtim în jur
Atât cât lanţul sorţii, mai lung, mai scurt, mai gros –
Ne lasă să întindem o mână spre frumos…

…Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec din astă lume, fără regret sau teamă…
Căci dusă mi-e viaţa – banal fuior de fum
Şi pulbere sunt toate – speranţele sunt scrum.