Taci,fii linistita! de Lavinia Amalia

Vantul sufla,valul frange
Clocotind furtuna mare...
Parca si natura plange
Pana dincolo de zare
Bratele-s neputincioase,
Vaslele sunt inutile
Toate fortele sunt stoarse
Si plecate si umile.
Suntem prinsi in disperare
Iar furtuna-i tot mai deasa
"Ne lasi sa murim pe mare,
Doamne,Tie chiar nu-Ti pasa?"
Mainile intinzi spre apa
Ce-a pornit dezlantuita
Glasul Sau inunda zarea:
"Taci,fii linistita!"
O,Sfant Tata,cate valuri
N-au venit sa ma doboare
Si uitand ca Tu esti pacea
M-am luptat cu disperare.
Inima urla ca marea
Gandurile zbuciumate
N-au putut gasi salvarea
In efortul meu de fapte.
Dar atunci in incercare
Inima,ce fericita

Sacrificiu de Vali Zavoianu

Ce greu poate sa fie orice pas

Si viata ce iluzie pierduta
E mult sau e putin ce ti-a ramas
Tu tot te bati pe ultima reduta.

Pe de o parte-ncerci sa ai un rost
Pe alta parte viata-ti joaca feste
Si chiar de pretuiesti tot ce a fost
Esti numai un final dintr-o poveste.

Te-ntrebi tarziu la ce ti-a folosit
S-amanetezi pe cei de langa tine
Si sa ajungi atat de obosit
Si de strain, unde credeai ca-i bine.

Se pierd pe drum si vise si scantei
Care ti-ar fi adus numai lumina
Esti unde-ai vrut, dar ce mai poti sa iei
Cand viata ta e numai o ruina?

Te-ngropi tacut in munca si te minti
Cat esti de bun. Ce importanta are?
Suntem mult prea departe noi de sfinti
Si mult prea mici in lumea asta mare.

Nu stii sa mai fii bland de te opresti,
Nici sa iubesti,traiesti cu surogate
Ce ai acum nu-i ceea ce-ti doresti
Iar timpul nu se-ntoarce din pacate.

Putin sau mult, atat cat ti-a ramas
Din viata asta care se topeste
Opreste-te la fiecare pas
Si bucura-te omule, iubeste!

24.05.2012,Zavoianu Vali

O teză cu răspuns la întrebări ... de Iurie Osoianu

Aceasta întrebare desigur e ciudată 

Un virus e iubirea.Bolnavă lumea toată 
Din ea mereu ne naștem , trăim și suferim 
În calea spre lăcașul din tristul țintirim 

Dar prea puțini în lume dispun de-acest talent 
De a cântă iubirea în vastu-i coerent 
Deacea rupem ceruri, pământuri în bucăți 
S-audă*ntreagă lume- Uitați-va , iubesc 

Deacea însă-și Domnul ți-a hărăzit menirea 
Nebun după iubire-să cânți mereu ibirea 
În plânset și suspine în vers și armonie 
Și-n nopți cu lună plină de dulce nebunie.

Fumul toamnelor târzii de Boris Ioachim

Hei, iubito, tu mai ştii

Azi, când frunza-i încă-n ram –
Fumul toamnelor târzii,
Când în braţe te ţineam?

Mai ţii minte, tu, cum – vai!
-Sub năvala norilor –
Roua ochilor jertfeai
Pe mormântul frunzelor?

Cum, zadarnic, încercam
Să te alint, să te ogoi?
„Te iubesc”, îţi tot şopteam,
Sub plânsoarea tristei ploi.

Dar, din ochii tăi umbroşi,
Tot curgea firav izvor
Ce-i făcea tot mai frumoşi
Şi mă înecau în dor.

Dor de tine, de-al tău trup 
–Căci sosea plecarea ta –
Şi de tine să mă rup,
Nu-mi puteam imagina.

Lacrimile îţi sorbeam –
Însetat ca un beţiv…
Vorbe tandre-ţi îngânam,
Să mai stai – cătând motiv.

Friguroasă, îmi cereai,
Să te sorb, să te dezmierd…
Dar oricât mă-mbrăţişai –
Eu ştiam c-o să te pierd.

Şi –ai plecat…pe sub castani –
Sau, poate, salcâmi erau?!
Au trecut - puzderii – ani,
Dar ţin minte cum plângeau

Cu îngălbenite foi,
Spulberate-n vânăt vânt…
Prohodindu-ne pe noi
Cu un vaier, ca un cânt.

Ce-mi rostea dur şi concis 
–Sub al frunzelor prăpăd –
Că doar, câteodată, în vis,
Mai aveam să te revăd.

…Toamnă-i iar şi frunze cad –
Toamne-n goană au trecut…
Ani au curs pe-al vieţii vad –
Numa’ în vis te-am mai văzut.

Tot frumoasă, tot plângând
Cu acel chip fin, dar umbros…
Te-am purtat, te port în gând –
Tot te mai gândesc duios.

…Hei, iubito, tu mai ştii –
Azi, când sunt copac, nu ram -
Fumul toamnelor târzii, 
Când în braţe te ţineam?...

Casa noua si batranica de Iurie Osoianu

O casă mare noua și o bătrânică 

Ce nicidecum nu încape-n ea 
Și stă pe prispă biată sărmănica 
Că pe o creanguta goală-o cucuvea 
În jurul ei nici gard și nici portiță 
Și nici feciori , nici fiice nici nepoți 
Stă tristă părăsita bătrânică 
Și resemnată ne privește cu reproș

IUBIREA de Olga Alexandra Diaconu

Iubirea e un anotimp

ce se roteşte după stele –
ne-nalţă până în Olimp
sau ne coboară printre iele

Iubirea este doar un cuib
cu porumbei pândiţi de şarpe –
ne-mpodobeşte cu-al ei nimb
Şi-apoi veninul ne desparte

Iubirea este doar un vultur
ce-n ceruri ′nalte se roteşte –
ea ne găseşte orişiunde
Şi, când dispare, nu vesteşte

Iubirea e doar un abis
în care te cufunzi de dor,
prin care treci ca într-un vis
Şi apoi cazi ca dintr-un zbor.

de Olga Alexandra Diaconu

În amurg de Radu Adrian Gelu

 Sub o pătură de lumină arămie,

apune Soarele dus spre culcare,
orizonturile topite-n alchimie,
veşmântă-n zare o splendoare…

În roşul armistiţiu pământ şi cer, 
Emoţii, mistere topite-n amurg,
imagini-n al viselor adânci colier,
lucesc-n sanctuarul ce-l parcurg…

Noaptea aşteaptă a primi darul,
pasiunii ierbii ce adie tot dealul,
mărgele picuri ridicate la altarul
unde stele în derivă dau arealul…

Lutul fertil transpiră albă ceaţa,
în nocturnele valsuri aerul cald,
o adună şi o desface cum îi aţa,
în valurile ce a Lunii raze scald…

Insomnie III de Boris Ioachim

O pasăre de noapte îmi ţipă la fereastră –

Veghind ca insomnia, spinoasă buruiană,
Să nu se ofilească, dintru a minţii glastră –
Şi, ochii-mi, să nu pună, cumva, geană pe geană.

Se aud în noapte greieri, iar vântul lin adie,
Salcâmii-şi storc parfumul pe târgul prăfuit…
Din depărtări, furtuna, trimite - drept solie –
Un tunet stins, lugubru – mai mult un mormăit.

Ce namilă hidoasă îmi pare neagra noapte!
Şi-n creier îmi pătrunde, adânc şi dureros,
Şuvoi de gânduri negre, dojenitoare şoapte,
Ce-mi spun că-n viaţa-mi stearpă, nimic nu e frumos.

O, pasărea aceasta, ce-şi ţipă disperarea –
Sau, poate, fericirea-şi vesteşte, cu mult sârg -
Îmi tot aduce-aminte că nu-mi găsesc cărarea
Şi-mi cere, insistentă, cu moartea să fac târg.

Strivit de plumbul zilei, de silnicia ei,
Încerc, fără nădejde, odihna să-mi găsesc…
Dar, pasărea îmi strigă, cu deznădejde: ”Hei,
Nu mai urzi speranţe, ce-oricum, se risipesc!”

Nu mai urzesc speranţe, nici amintiri nu am –
Mi-e trecerea prin lume – aproape de sfârşit…
Afară, vijelia, pornită-i pe bairam –
Salcâmi se zbat, în noapte, cu geamăt tânguit.

Iar pasărea, într-una, îmi ţipă, cu mult sârg –
Veghind ca neagra noapte, încet, timpul să-mi cearnă…
Salcâmii-şi storc parfumul pe prăfuitul târg –
Şi n-am nici o nădejde, să pun geană pe geană…

Întrebări de Boris Ioachim

Prieteni, o-întrebare – în noaptea înnorată –

Într-una mă frământă: voi aţi iubit vreodată?!
Voi v-aţi simţit privirea rănită de o stea –
Ca să puteţi pricepe ceva din viaţa mea?

V-aţi zvârcolit, vreodată, în nopţi de insomnie,
Tânjind după iubire – această nebunie -
Ce sufletul îl arde, întorcându-ţi-l pe dos –
Şi inima îţi roade – cum câinii rod un os?

Voi aţi umblat, ca-n transă, pe străzi triste, pustii
Purtaţi, parcă, de iele – fantome printre vii,
Fără-a simţi nici vânturi, nici fulgi de nea sau ploi –
Ci doar sfâşietoarea dorinţă de-amândoi?

Sau, umezeala rănii, din stinsele priviri
Vi s-a prelins pe faţă, scrutând în amintiri?
Aducerile-aminte, vreodată, au lovit
În sufletele voastre, ca pietre de granit?

…De n-aţi simţit acestea – nu mă numiţi ciudat
Căci, stearpă viaţa voastră, nu-i trai adevărat
Ci doar un firav abur pierdut în vaste zări –
În lumea complicată şi plină de-ntrebări….

Îți ești de-ajuns de Nuța Istrate Gangan

Dacă m-ai cunoaște mai bine ai ști două lucruri despre mine:

Că am încredere în mine ca femeie și că am prietene frumoase.
Prietene frumoase am avut întotdeauna, încrederea în forțele mele feminine a venit cu timpul. Pe parcurs am învățat că nu trebuie să fii blondă, înaltă și slabă ca să fii frumoasă și că cine are curajul să te privească în ochi și să deslușească omul care se ascunde în interior merită să rămână în viața ta.
Am învățat că frumusețea unei femei nu stă în pantoful cu toc înalt ci în felul cum pășește pe tocuri și că încrederea în tine îți luminează fața mai intens decât fondul de ten de la Chanel.
Am învățat că frumusețea unui sân de femeie nu stă în formă, consistență sau mărime ci în tandrețea palmei care îl modelează.
Am avut o perioadă în viața mea, în anii mai tineri, când nu îndrăzneam să arăt conturul unui sân, decupat în materialul moale al unui pulover mulat.Toate hainele îmi erau cu două numere mai mari pentru că nu vroiam să atrag atenția nimănui. Și asta în momentul în care chiar vroiam să atrag atenția cuiva. Nu m-am înțeles atunci și nu mă străduiesc să o înțeleg astăzi pe cea de ieri...
Cu toate acestea, într-un fel ciudat, deși nu aveam încredere în mine ca aspect fizic, aveam o încredere fantastică în felul meu de a fi. Niciodată nu mi-a fost teamă că cineva nu o să mă placă. ȘTIAM că dacă îți iei timpul necesar să mă cunoști, ca femeie ai să mă placi, iar ca bărbat, dacă ai puțină răbdare, ochi cu infraroșii și imaginație bogată ai să mă placi și mai tare.
Încă mai am niște idei fixe rămase pe undeva printr-un colțisor al creierului privind aspectul fizic.(dar aș fi cu 30% mai puțin femeie dacă nu le-aș avea,nu ?:) Însă, am în continuare încredere în forțele mele, ca om în primul rând și apoi că femeie.
De ce spun asta? Pentru că veni vorba de prietene frumoase.
Garantat și cu dovezi, o femeie aflată într-o relație de la care vrea mai mult, sau în care vrea să rămână dar care nu prea are încredere în ea însăși și nici în dumnealui pertenerul prea mult, va fi înclinată să ocolească relațiile cu femei frumoase. Nu va fi încântată să aibă că prietenă o femeie mai drăguță decât ea, chiar măritată și cu trei copii. Chiar dacă ea însăși este frumoasă : ).Suntem speriate de femeile frumoase, dar să le mai avem și prietene ?:)
Ciudat nu ?
Toate am avut în viață la un moment dat, pentru trei luni, trei ani sau treizeci de ani, un bărbat cu ochi jucăuși.
Nimic altceva nu te face mai încrezătoare în forțele proprii decât acea privire a lui, acei ochi...ochii lui, care te zăresc în mulțime și care te fac să simți că tu ești singura persoană pe care o pot vedea.
Nimic, nici măcar treizeci de kile-n plus nu-ți știrbesc încrederea în tine ca femeie așa cum o poate face un bărbat care merge la brațul tău și care întoarce capul după o alta.Nu discret, nu întâmplător ci intenționat. Ai să-mi spui că "așa este el, rămâne doar cu privitul","tot acasă vine" sau "ochii văd,inimă cere"...
Poți să-mi spui ce vrei, am fost pe strada aceea și eu am zâmbit și glumit, o data, de două ori, dar în interiorul meu s-a prăbușit o lume. Sunt de acord, ce-i frumos e frumos și noi suntem impresionate de câte o apariție mai exotică, chiar dacă suntem în relații sănătoase, dar este o diferență fantastică între a privi cu ochi admirativi și a privi cu ochi alunecoși.
Aș fi o ipocrită dacă aș spune că nu-i înțeleg uneori pe bărbați. Simțul estetic este extrem de dezvoltat la bărbați. Nu este nici o scuză nici o explicație. Pur și simplu ei văd "frumos" acolo unde noi vedem doar "drăguț". Și aș fi puțin nedreaptă dacă i-aș cere să vadă "drăguțul" meu "frumos" și să-i cer că "frumosul" alteia să treacă total neobservat. Dar este o diferență mare intre a întoarce capul dupa o femeie frumoasă si a-ți rupe gătul după una "buna", în limbaj de cartier, masculin si indecent.
Nu este vorba decât de respect.
Chiar și atunci când simți că admirația necontrolată se poate transforma în altceva și mai greu de controlat, trebuie să ai bun simț și să respecți persoana de lângă tine. Pentru că te respecți pe ține însuți în primul rând. Îți respecți alegerea.

Când omul pe care-l iubești te-a înșelat și ai aflat, inima ți s-a sfărâmat în mii de bucățele, te închizi în tine pentru o vreme, apoi cauți o cale de supraviețuire sentimentală. Te zbați între a rămâne, a pleca sau a te răzbuna.
Dar știi cum stai. Este crunt dar cel puțin ȘTII CUM STAI.
În cazul "ochilor jucăuși" nu prea știi.
E ca un preludiu la o situație tristă și inevitabilă. Și ciudat și perfect feminin, în loc să fim clare despre ceea ce ne place și ce nu, pentru că-l iubim, preferăm să rămânem "călduțe, să zâmbim strângându-l și mai posesiv de braț, să glumim ,"da domțle,o adevărată pițipoanca,nu ?" și, din când în când să ne bosumflam pe bune și să așteptăm să fim împăcate cu vorbe dulci,"cum că nu am să mai fac, mami", până în secundă în care o alta trece strada.
Între timp samanta neîncrederii în tine însăți încolțește. Apoi răsare, înflorește și dă roade. Iar peste ani și ani, când el ți-a devenit soț, sau ți-a rămas partener, ocolești femeile care i-ar putea stârni din nou interesele...jucăușe. Tu știi că el, de-a lungul timpului, nu s-a schimbat prea mult. Și că nu femeile frumoase sunt principalele vinovate.
Bine este să-ți alegi prietenele după afinități, după ce simți acel ceva. Și să nu conteze dacă-s drăguțe sau mai puțin drăguțe.
Dar de cele mai multe ori nu vrei să încerci să cunoști mai bine o femeie frumoasă, deși te-a atras ca și caracter, doar din cauza acelui "dar dacă" pe care EL a avut grijă, de cele mai multe ori indirect(poate într-adevăr așa este el, tot ce-i frumos, rotund și apetisant îi sucește gâtul) să ți-l inoculeze.
Într-o zi ai să fii în locul celeilalte. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, pentru că toate femeile sunt frumoase. Cineva te va face să te simți la fel. Un bărbat va întoarce capul și după tine ignorându-și femeia cu care este în momentul respectiv. Atunci vei înțelege perfect.

Nu-ți trebuie atenția nedivizată a unui bărbat ca să ai încredere în tine că Femeie.
Îți ești de ajuns.