Lacrimă desculţă... de Nicoara Nicolae-Horia

Toate despărţirile sunt triste,
Cele din care nu mai vii-napoi-
„Când voi pleca să-mi pui în mâini batiste
Şi încălţările să-mi fie noi.

Mă chemă Cerul-gata eşti, Linuţă?
Ce cunoscut îmi pare acel glas!”
Sărmana Mamă, lacrimă desculţă
Prin lumea asta fără de popas.

Aud cum geme liniștea pe cruce,
Când vine seara-n ochii ei căprui
Îşi face aşternutul să se culce
Cu Tatăl nostru spus la căpătâi.

Acum când scriu ea doarme fericită,
Tăcerile din ziuă n-o mai dor,
Doar versul meu se-aude cum recităââ
Pe fruntea ei ca umbra unui nor…

de Nicoara Nicolae Horia.

Frumos de Mariana Mihai

Frumos si curat imi sopteste azi vantul

Prin blanda adiere ce mangaie pamantul,
Ca este loc sub soare si-n inimile bune
... Ca pacea si iertarea-mpreuna sa se-adune.

Frumos glasuieste azi cerul innorat
Si verdele campiei,frumos a imbracat
Si stau ca marturie in fata omenirii,
De grija ce ne-o poarta,Parintele zidirii.

Frumos si curat ma-ncearc-a mea simtire,
Cand cad de oboseala,ma umple cu iubire.
Si-asa frumos ma poarta pe aripi de speranta,
Cu dragoste in toate...cu dragoste de viata.

(Mariana Mihai,mai 2012)

Iubire proscrisă de Boris Ioachim

Suntem iubiţii cei mai interzişi –

Noi – doi nefericiţi amanţi proscrişi…
Tu eşti departe – eu şi mai departe
Căci pasul meu se-ndreaptă către moarte.

Dar ne putem iubi într-o-ntâlnire
Cât alţii într-o-ntreagă vieţuire.
Căci ochii mei în ochii tăi se-neacă
Şi gura ta, de vlagă, gura-mi seacă.

Şi doar c-o scurtă sărutare, reuşim,
În lumi de basm, pe dată, să păşim…
Doar păru-ţi mătăsos, dacă-l ating,
Din ceruri, stele, peste ochi mă ning.

Privirea ta, gingaşă şi duioasă
Fără de grai şi gând deodat’ mă lasă –
Iar glasul tău şi dulce vorba ta,
Pân’ şi războaie ar opri, de-ar vrea.

Parfumul gurii tale-n minte de-mi adie
Mă simt cuprins de-o dulce nebunie
Şi mă-nspăimânt, în mine, c-ai putea,
Vreodată, să dispari din viaţa mea.

Iubita mea, făptură interzisă,
Deşi altuia, pe nedrept, promisă,
Nici depărtări, nici piedici nu te ţin,
De mine şi de doru-mi plin de chin.

Căci eu nu pot nicicum ca să accept
Să mi-te scot din minte şi din piept.
Şi nimeni nu va reuşi – oricât ar vrea
Altui bărbat, vreo clipă, să te dea.

…Spre depărtarea-n care eşti se-ndreaptă
Gândirea mea şi gândul tău-l-aşteaptă
Şi te doresc, în ceasul rece, de acum,
Atât de mult – că peste munţi fac drum

Şi peste ape fac din doruri poduri
Şi drumul meu e neted, fără noduri
Şi drept şi luminos e ca o rază
De stea, ce calea mea o luminează.

Iubita mea, doreşte-mă o clipă –
Atât: cât o bătaie de aripă;
Căci dacă trupu-ţi nu îl am aproape -
Te port în suflet şi sub triste pleoape…

Cântec despre macii roşii de Boris Ioachim

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,

Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?

Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini…
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi –adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.

Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte –
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire…

Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin! –
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert…
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin –
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.

Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau –
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au –
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.

Sublimi - precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat’,
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur –
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.

În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod…
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi –
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod…

…Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă –
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!...

OUL SAU ...GĂINA de Patricia Serbanescu

Pe când încălţam opinci

Nu visam ,,euro cinci,,
Carnea era din belşug
Păsări multe, pintenate
N-auzeam a fii stressate...
Aram ţarina cu boi
Nu vorbeam de ,,euroi,,
Şi erau gustoase toate
N-aveam ouăle stressate...
Am uitat ,,dezăpezirea,,
Ne-a acaparat...scumpirea
Nu mai creştem ouătoare,
Că...vin de peste hotare
Mai scumpe la buzunare...
Ăsta e românul, frate!
Din zori până la chindie
Se loveşte de...prostie...
Săracul!
Că-i condus în anarhie...
Au vrut integrare nouă
Şi-acum toţi se plâng de...ouă...
Vina?...o poartă dragii mei,
Găina şi...puii ei!
..........................................
Mămăliga e pe vatră,
Bomba noastră-ntârziată...

Poem cu Hutin Pui de Iurie Osoianu

Am auzit , stimate domnule Timofti

Că veți pleca la Moscova grăbit
Triumviratul vă trimite cu-n mănunchi de bogdaprosti
La Hutin Pui…ca-ntotdeauna , cu ”docladul” pregătit…

Și dat fiind că va numiți un președinte-al tuturor
Deci inclusiv și-al meu-priviți deci care-i treaba
Aș vrea sa duceți rușilor mesajul meu zguduitor
-hotărâtor pentru problema basarabă.

Aș vrea să-i lămuriți lui Hutin Pui
Că însuși Dumnezeu demult ne ține apărarea
Și cum, când cineva dintre satrapii țării lui
Ne viola pervers-pe loc i se curma suflarea.

Și argumente – Hai să mergem rând pe rând
Începem de la Țarul Alexandru-
Cel care primu-a violat acest pământ
Ieșit din minți , călugărit și dispărut
Și nimenea nu știe unde-i e cadavrul.

Și unde-i Hitler care-n trei”ș nouă ne-a cedat
Satrapului , călăului de Stalin
În șase ani , nimic din Reih n-a mai rămas
Decât bucăți și zone de Germanii.

Sau bunăoară să ne amintim de Stalin
De ridicări , de foametea din pa”zecișapte
Nu l-au găsit ei, rușii ,peste șase ani
Pe jos -câine vărsându-și propriile mațe?

Doar Brejnev care parcă ne-a iubit
Cum spune lumea , corcolindu-și moldoveanca
În propriul pat s-a stins , acolo în Cremlin
Când nici nu mai putea sărmanul să deschidă fleanca…

Si Gorbaciov- cel care vrând-nevrând
Și neștiind ce se întâmplă-ne-a scăpat la libertate-
Și azi îl ține Domnul pe pământ
Ca pe-un Cascei de-al lor , fără de moarte.

De Ceaușescu-trădător de neam, tiran vândut
Să-i amintiți cum moldovenii i-a trădat
Când să-ntregească România ei au vrut
Nu a murit el oare apoi împușcat??

Pe Lebedi , cât pe ce era să-l uit
Vă amintiți de generalul cel ca fierul?
De la vreo zece metri-la pământ căzut
În agonie ce vedea el oare?Tiraspolul?Benderul?

Sau , v-aș ruga să îi mai amintiți
Lui Hutin Pui de Elțin-minciunos cu burta grasă
În nouăș”nouă cum o lume a mințit
Și peste șase ani, îl retezase-a morții coasă…

Păi iată mult stimate D-le Timofti
Așa lui Hutin Pui să-i ții ”docladul”
Că dacă nu-și retrage-armata sa de bogdaprosti
În loc de guvernare liniștită, îl așteaptă iadul!!

18 mai 2012
Moscova

Liniște de Nuța Istrate Gangan

...așa este, confundăm nefericirea cu nemulțumirea.

Și e normal să fie așa, pentru că acestea două merg mână în mână.
Doar dacă ești călugăr budist și te mulțumești numai cu haina de pe tine, atunci probabil, îți permiți să elimini nemulțumirea din nefericire și mulțumirea din duet și devii, simplu,fericit.
Cred că oamenii se împart în patru categorii:
Triști, amari, acri și dulci-amărui.
Pare amuzant, știu, dar stai și cugetă un pic.

Cei triști și au trecut prin iad și nu și-au mai revenit niciodată. Și "iadul" poate avea multe definiții în situația de față. De obicei îl asociez cu despărțiri bruște și dureroase, pierderi imense de capital sufletesc sau moartea unei ființe foarte dragi.
"Rănește-mă cât vrei, nici o rană nu va putea fi la fel de adâncă precum aceea care m-a transformat în cel ce sunt astăzi" . Și poate, cu extrem de multă dragoste și rabdare, un om trist se poate transforma într-un târziu într-unul dulce-amărui.

Cei amari au avut partea lor de nefericiri și nu îndrăznesc să mai creadă că ceva bun este pregătit și pentru ei. Undeva. Curând...
De obicei, sentimentul acesta amar că fierea, îți inundă ființa ori de câte ori îți amintești de toate relațiile eșuate prin care ai trecut, toate eșecurile prin care tu ai trecut în același timp în care cei de lângă tine s-au bucurat de un anumit succes pe care tu, dintr-un motiv sau altul, l-ai considerat nedrept. Acești oameni sunt oamenii lui "Așa a fost să fie". Are și amărăciunea tandrețea și rostul ei dacă încetul cu încetul se transformă în resemnare

Cei acri sunt nefericiții care se complac în situații nefericite(relații de obicei)din cauza profitului material, convenienței,"ochilor și gura lumii". Acești oameni sunt oamenii lui"Rău cu rău, dar mai rău fără rău"
Se "cuibăresc" confortabil în situații călduțe doar pentru că sunt asigurați material și trăiesc nefericiți și acri. Și "spoiti" bineînțeles. Cu zâmbete false și cu mașini scumpe. Au momente când nu se suportă pe ei înșiși. Și, din când în când, își scot căpșorul afară și împroașcă cu venin ieftin. Și asta este singura "fericire" mai acătării cu care se tratează.
Îi întâlnim destul de des și sunt cei care la final vor pierde cel mai mult, pentru că intotdeana își vor polei ieftin durerea de care bineînțeles, nu sunt scutiți. Și este normal ca durerea să nu le fie înțeleasă pentru că, din cauza mândriei nu și-o vor exterioriza; pentru că în interior ei știu exact ce sunt și unde greșesc. În exterior însă își vor purta cu mândrie tichia de mărgăritar. Dar, de multe ori, acești oameni vor fi loviți si răniți atunci cănd nu se așteaptă si de cei la care se așteptau cel mai puțin. Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine iți sunt prietenii.
Desi pare ciudat, uneori, aceasta lovitură, este exact lucrul de care aveau nevoie pentru a se trezi si a începe să trăiască intr-adevăr.

Și sunt dulci-amaruii...
Oamenii care speră, care știu că fericirea nu este altceva decât liniștea de zi cu zi. Care au trecut printr-o durere mare, dar au știut că viață este un drum doar cu direcția"înainte". Au momente de deznădejde, privesc înapoi cu durere și cu celebra mânie câteodată, dar pășesc mai departe, pentru că au în interior puterea de a merge mai departe. Știu ce înseamnă fericirea, știu ce înseamnă durerea tristețea și deznădejdea. Au trăit destul de intens și fericire și nefericire.
Nu le este prea greu s-o ia de la capăt doar pentru că știu valoarea liniștii. Au nevoie doar de un impuls, doar de un umăr puternic și un zâmbet încrezător și o pot luă de la capăt.

Viață este o continuă luptă că ești sau nu fericit. Că ești mulțumit cu cel ce ești sau nu. Doar că, în funcție de felul în care știm să ne trăim viață, sau de materialul din care suntem construiți, această luptă se da pe baricade diferite de la om la om. Și, după luptă, cel mai adesea, apreciem enorm, gramul de liniște pe care ni l-am câștigat. Și dreptul de a ne lasă seara capul pe pernă liniștiți. Nu vom fi feriți de trezitul acela ciudat, la două noaptea, când, ca printr-o nefericită minune somnul îți dispare făcând loc unor gânduri și răscoliri pe care le credeai uitate. Depășite.Dar, întotdeauna, după o zi lungă vom avea sentimentul acela nedefinit când, îți simți tot interiorul liniștit, inimă împăcată că a mai trecut o zi și că tu, ca om, ai făcut totul ca cei de lângă tine să adoarmă fericiți. Că sunt familie sau nu. Că ți-au dat "bună ziua" sau nu.
Dar, pentru tot restul vieții vom rămâne niște fericiți dulci-amărui. Pentru că un om inteligent apreciază mai mult drumul parcurs până la atingerea scopului final decât scopul în sine.

ÎNVOLBURAREA E DOAR ÎN ADÂNC de Olga Alexandra Diaconu

S-a liniştit la suprafaţă marea,

învolburarea e doar în adânc
Ca dintr-un vis îţi mai aud chemarea
şi pescăruşii aripile-şi strâng

Nu mai trimit pe aripile-ntinse
mesaje dinspre tine în amurg,
nici eu nu număr zilele proscrise
şi clipele-n surdină cum se scurg

Doar marea o păstrez adânc sub pleoape,
înveşmântată-n sute de culori
când soarele torid se scaldă-n ape
şi nu mai lasă peste ceruri nori

Lumina peste frunte să-ţi ajungă,
iubirea să-mi aducă înapoi
şi raze, care gândurile-alungă,
să ne-nlumine sufletu-n şuvoi.

ALEAN de Boris Ioachim

Unde sunteţi, vecinii mei?

Acele babe susurând poveşti
Cu zâne, cu balauri şi cu zmei,
Cu Feţi-Frumoşi şi întâmplări crăieşti.

Unde sunteţi, moşnegii mei sfătoşi?
Cu vorba voastră, pururea domoală,
Ce-mi povesteaţi despre haiduci pletoşi
Pân’ ostenit vă adormeam în poală.

Unde sunt, azi, poveştile acele
Care cu limpezi slove s-au săpat
Pe-albastrul amintirii mele
Şi-ntreaga viaţă m-au urmat?

Sub cruci de lemn, încet, s-a risipit
O lume-n basme-nveşmântată
O lume-adânc învăluită-n mit
Cum nu va mai fi niciodată.

Grădini pustii şi case părăsite
Mă-ntâmpină când, searbăd, mă întorc
Pe acele locuri – de-acum ofilite
Unde viaţa îmi părea un joc.

“Unde sunteţi vecinii mei,
Azi, când nimicul mă pătrunde?”
- Strig întruna, dar din patru zări,
Silnic, doar ecoul îmi răspunde.

antialean de Iurie Osoianu

...frumos, al naibii de frumos 

printre copii ne-ai mai întors 
prin anii unui veșnic eri 
cu flori de ninse primăveri 

...frumos, al naibii de frumos 
În brațe la unchesi sfătoși 
cerșeam în adincimi de nopți 
povești despre haiduci pletoși 

...frumos, al naibii de frumos 
a fost cândva cum n*a mai fost 
am savurat cu jind noroc 
prin spusă moșilor -strămoși 

...frumos, al naibii de frumos 
a fost cândva mai tot ce-a fost 
azi nu mai am unde veni 
și nare cine mă primi 

dar orișicum a fost frumos 
și orișice *și avea un rost 
azi rost mai au doar amintiri 
cu cruci de lemn prin cimitir...