Umbre... temeri de Cătălin Codru

Curg din mine două umbre,
Soarele-i pe cer... şi luna,

Sunt uimit că până-acuma,
N-aveam umbre... decât una.

Doar o umbra-i mai timidă,
Şi se-ascunde-n paşii mei,
Alta-i mândră şi semeaţă,
Mi se-nalţă peste chei.

Dintr-o dată două umbre,
Se agaţă-n mersul meu...
Care calcă-a-treia umbră,
Unde-i ea?... unde sunt eu?

Umbre sparg în mine paşii,
Care duc spre al meu mâine,
Am în stânga pisici roşii,
Iar în dreapta am un câine,

Fără tine n-am lumină,
Fără mine nu sunt eu,
Umbrele-mi păşesc în tină,
Înaintea mea sunt eu.

Soarele-mi măreşte umbra,
Dar eu sunt aşa cum sunt,
Între mine şi lumină,
Sunt o umbră pe pământ.

Imprimată pe cărare,
Lunecată aşa... pe drum,
Se prelinge înspre zare,
Din tot ce sunt eu acum.

Umbra mea e o minune,
O minune sunt şi eu,
Aş fi umbra fără tine,
Tată-aş fi pământul greu.