Într-o zi - de Costel Suditu

Într-o zi, mă dusei
La mama ei;
Şi la tatăl ei, dar...
La mama ei!
Eram, cam aşa... la două zeci de ani
Şi prost;
Şi ce prost eram!...
Să mă duc la mama ei,
...Şi tatăl ei,
Când nu ştiam
Ce însemnează!
Dar m-am dus,
Într-o amiază
Şi străluceam;
Eram un tont venit la geam
Să mă fac om;
Credeam atunci
Că orice pom
Făcea doar nuci.
Doar nuci cu coaja groasă
Şi miezul dulce!
Şi de cât de prost am fost,
Mulţi ani, prea mulţi,
Tot nu vedeam că îmi aduce,
Cu mare rost,
Mărul mere,
Prunul prune,
Părul pere,
Că alunul cert, alune.
Dar într-o zi când
Am vrut să sparg o nucă măr,
Am văzut realitatea:
Rămăsese un cotor.
Fatalitatea!
De atunci,
Mă feresc cum pot de nuci;
Şi de pom cu frunza lui
Cum a altuia nici nu-i,
Şi de geamuri mă feresc,
Fiindcă împlinirea,
Mama ei!
Nu mai pot să strălucesc!
Mi-a ucis iubirea!
Mama ei!