Ene Adrian Daniel - Generaţia în blugi

Mă uit la cer, ce tristă-i seara!
În jur e totul împietrit,
Din steaua cărţii pică ceara,
Azi Păunescu a murit.

Ce negură e fără tine,
Cuvintele nu îşi au rost,
M-astupă ceaţa care vine
Şi amintirile ce-au fost.

Cântam adeseori cu mine,
Mă astupa regimul dur,
Plângeam în nopţile senine
Visând că sunt un trubadur.

Băteam din palme ca nebunul,
Cenaclul ne ducea spre vis,
C-aşa era atunci românul,
Un visător de paradis.

Cu vocea ta săpând în stâncă,
Noi orizonturi ne-ai deschis,
Lăsând în peştera adâncă
Pe veşnicie ce ai scris.

Te-ai istovit luptând cu hoţii,
Plin de speranţă, plin de har,
Nu ne-ai lăsat în voia sorţii,
Te-ai dus iubind acest hotar.

Pentru tirani ai fost otravă,
Picând din versuri cu cinism,
Când îi făceai gunoi şi pleavă,
Te-au interzis în comunism.

Nici democraţii nu te vrură,
Erai un Ţepeş permanent.
Te revoltai că ţara fură
Ciocoii noi din parlament.

Te-au măcinat gânduri rebele
Să vezi poporul nostru brav,
Fără jigodii şi lichele
Călcând pe trupul tău bolnav.

Spre ceruri urcă mii de rugi,
Pământu-i jerbă cu regrete,
E generaţia în blugi,
Frumoşi nebuni cu albe plete.

Te-ai dus lăsând ca amintire
O flacără jelind stingher,
Dând lumii noastre mândră ştire
Că-s doi luceferi sus pe cer.

Trist ai plecat spre nemurire,
Durerea ţării te-a înfrânt,
Vei regăsi prin cimitire
Pământul drag, pământul sfânt.